FEM

“Dragule, să nu te sperii, am să-ţi spun un secret, eu sunt un fel de Şeherezadă. O mică Şeherezadă de apartament de bloc dintr-un cartier oarecare, dintr-un oraş de provincie, o Şeherezadă a ta personală, chiar dacă nu vrei să-mi tai capul mâine dimineaţă dacă nu-ţi povestesc cele mai extraordinare istorii care să te ţină treaz toată noaptea.”

Aşa începe FEM. Am ridicat puţin sprânceana şi am continuat să citesc.

În câteva pagini a început să-mi placă:

De fapt, eşti un mic ipocrit, toată lumea nu vrea să vorbească decât despre sine, nu vrea decât să se audă pe sine vorbind, vrea doar să fie ascultată, ascultată îndelung şi nu să asculte.[…] Fiecare om aşteaptă un alt om care să-l asculte până la capăt, faţă de care să se deschidă până-n străfunduri şi care să-l inspire astfel să fie ceea ce el chiar ar putea fi şi, în esenţa lui, este

Dar m-a pierdut din nou…

Mi-am îmbrăţişat apoi dintr-o singură privire trupul întreg, aşezat cuminte pe banca verde şi uşor umezită. Încercam să-l înţeleg, să-l iubesc. Mi se părea atât de straniu corpul ăsta în care eram închisă închisă ca într-o cutie ermetică, corpul ăsta gata livrat şi absurd, cum crescuse el de la sine, fără niciun efort din partea mea, parcă nu-l recunoşteam, parcă nu era chiar al meu. Mă străbătea un fel de milă uimită amestecată cu silă faţă de el.

Am pendulat între încântare şi “asta n-are ce să caute aici” cam toată cartea. Multă poezie, foarte multe imagini extraordinare, unele trăiri zugrăvite fain, dar nu simt că am rămas cu ceva după lectură. Nu m-a impresionat vreo anume idee, nu am rezonat cu experienţele analizate, m-a încântat doar scrierea.

Sunt pagini pe care le-aş reciti oricând, pagini în care m-aş pierde de dragul cuvintelor şi al imaginilor, dar senzaţia lecturii a fost că, de fapt, nu duce nicăieri. Poate am nedreptăţit-o pentru că, după primele pagini, am gândit că voi descoperi un (o) Peixoto român şi astfel, aşteptările au fost prea mari. Magda Cârneci are ceva din expresivitatea lui Peixoto, nimic de zis, din stilul liric şi alternanţa acestuia cu relatări concrete, dar, în timp ce Peixoto, atunci când nu scrie poezie, ci roman, construieşte, Magda Cârneci a lăsat deoparte orice intenţie epică.

În timp ce citeam, văzând că eu ca femeie nu mă regăsesc în trăirile şi cu experienţele redate în FEM, mă întrebam cum poate fi percepută cartea de către un bărbat. Şi am aflat răspunsul citind recenzia lui Dragoş, care a fost foarte încântat.

Deşi am fost fascinată de stil şi, cum spuneam, de imagini şi intenţionez să citesc poeziile Magdei Cârneci, nota pe care i-am dat-o în contextul jurizării pentru Premiul literar Augustin Frăţilă se explică prin faptul că nu am considerat-o roman şi nu m-a atras tema, ca temă pentru un roman.

Autor: Magda Cârneci; Editura Cartea Românească, 2011; Nr. pagini: 206

Trebuie să descarc din mine viziunile acestea ciudate. Această mare interioară care uneori aproape că mă îneacă, din care ies la suprafaţă, din când în când, atoli de corali portocaliu strălucitor. De ce doar anumite momente ne bântuie, revin, ne electrizează memoria? Iar restul e doar balast, doar reziduu anonim, degradat, kilometri de peliculă de film cenuşie, voalată, în memoria noastră fărâmiţată, răspândită, confuză.

Să reconstitui în detaliu un pumn de senzaţii ieşite din scară, o serie de percepţii lărgite, stări ciudate între veghe şi somn şi hipertrezie, coincidenţe uluitoare, câteva vise maiestuoase, câteva viziuni copleşitoare. La atât se reduce finalmente tot ceea ce cu adevărat am trăit. Sau ceva prin mine s-a trăit. O stare. O luciditate. O prezenţă. O altă fiinţă sau, mai bine zis, o altă formă de fiinţare, legată totuşi de mine. Ca o a doua conştiinţă, lărgită, mai vastă, care vrea să se nască, să apară în lume.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.