Şi te trezeşti râzând

Prima şi, probabil, ultima carte dintre cele scrise de Philip Ó Ceallaigh, pe care o citesc. Încă încerc să-mi dau seama dacă am rămas cu ceva din ea şi constat că nu cu mare lucru.

Prin ce m-a tentat romanul? Prin faptul că este povestea unui scriitor român, tânăr şi cam dezorientat. Vali are aspiraţii înalte, dar va trebui să se resemneze cu a scrie scenariul unei telenovele pentru a putea supravieţui. O cunoaşte pe Andreea, un personaj care întruchipează, ce-i drept, câteva trăsături tipic feminine – colecţie de pantofi, interes pentru vestimentaţie – dar care e şi foarte enervantă şi exagerată, după părerea mea. În secret, însă, Vali jinduieşte la soţia prietenului lui, care va deveni curând disponibilă.

Ceea ce editura prezintă ca fiind “salvarea” scriitorului nostru (pe ultima copertă) mie mi-a sunat doar a afundare şi mai adâncă într-o viaţă de compromis, a renunţare făţişă la idealurile sale.

Cam asta ar fi pe scurt acţiunea, iar scriitura, îmi pare rău să spun, dar mi-a făcut impresia unei compuneri sau, eventual, scenariu de film uşurel, simpluţ, care dă mură-n gură spectatorului ceea ce era oricum previzibil.

Şi totuşi, n-am lăsat cartea neterminată, nu doar pentru că nu prea obişnuiesc să fac asta, ci pentru că are şi pagini interesante. Mi-au plăcut consideraţiile la adresa femeilor, recunosc că, în mare parte din ele, cam are dreptate. Nu sunt cine ştie ce revelaţii, dar venind din partea unui bărbat şi fiind exprimate destul de bine, aş zice că merg citite.

Bila albă a romanului o reprezintă, însă, portretul societăţii româneşti din zilele noastre. Philip Ó Ceallaigh a călătorit mult şi nu doar sub forma vacanţelor, ci s-a şi stabilit pentru diferite perioade prin diverse locuri (Rusia, Georgia, Kosovo, Spania, SUA). În 2000 s-a stabilit în Bucureşti, oraş pe care l-a radiografiat corect şi realist în Şi te trezeşti râzând. Într-adevăr, a surprins esenţa unui oraş în epoca aglomerării, tributar comunismului pentru majoritarea construcţiilor, dar cu un aer amestecat, în care se întâlneşte vechiul Bucureşti, capitala comunistă, dar şi un centru al consumului, cum este astăzi.

Autor: Philip Ó Ceallaigh; Editura Polirom, 2012; Traducere din limba engleză Dan Sociu; Nr. pagini: 195

Femeile scormonesc plaja să găsească scoici şi pietre drăguţe. Le pun în buzunare şi le aduc acasă. Vor să posede frumuseţea, să o facă atributul lor personal. Şi bărbaţii vor să posede femei, şi ăsta e tot circul, despre asta e vorba.[…] Când eram întrebat dacă îmi place un obiect sau altul, atât de drăguţe, cum aş fi putut să argumentez împotriva drăguţeniei şi să pretind că am nevoie de spaţiu?

Şi adevărata creativitate, fineţea expresiei, implica verbul “a merge”. Unele lucruri mergeau cu altele. Şi pe lângă combinaţiile de culori şi materiale, trebuiau luate în calcul şi anotimpurile, gradele de formalitate şi celelalte. Şi poşeta trebuia să meargă. Pe măsură ce mă educam, am început să observ hainele purtate de femei pe stradă şi mi-am dat seama că un oraş întreg de femei transmitea semnale pe care bolovanii de bărbaţi, limitaţi de libidinoşenia lor, nu ştiu să le citească. Capricii şi mode treceau peste oraş în valuri şi maree, crescând şi scăzând, preschimbându-se la nesfârşit, propulsate de semnalele tăcute pe care femeile şi le transmiteau unele altora.

Locuiau într-unul din acele cartiere din anii ’70, o pădure de blocuri identice, construite pentru copiii ţăranilor, să se poată bucura de sunetul apei trase la veceu şi alte astfel de roade ale muncii socialiste.

Mintea creează probleme fără sens. Te prinde în capcane în care stai ca o gâscă în sticlă, incapabil să vezi ieşirea. Dar, în realitate, gâştele nu stau în sticle. Tot ce trebuie să faci ca să scapi de problemă este să te trezeşti. Numai în vise sunt gâşte prinse în sticle. Ca tine, cum stai aici, înconjurat de obiectele astea cumpărate de tine şi de planurile pe care ţi le-ai făcut şi obligaţiile pe care ţi le-ai luat faţă de alţii. Şi crezi că toate astea au o realitate obiectivă.
Suntem capabili să transformăm nebunia în realitate obiectivă, mi-am continuat eu ideea. Uită-te la oraşul ăsta. Uită-te la Casa Poporului, produs al imaginaţiei unui dictator, un om prins în propria lui piesă de teatru – nu e reală Casa Poporului? Şi uite cum umbreşte tot oraşul, ca o imagine de coşmar. Visătorul a murit, dar noi ne mişcăm, treji, prin visul lui.

One comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.