Marea

Romanul Marea al lui John Banville este “bântuit de moarte”, spune Shane Barry într-un interviu cu scriitorul pe marginea acestei cărţi. Aş zice că este, mai degrabă, bântuit de viaţă, deşi nu îndrăznesc să contrazic faptul că, da, romanul este călătoria personajului Max Morden dinspre decesul soţiei spre prima sa întâlnire conştientă şi relevantă cu fenomenul morţii.

Cartea este, însă, “bântuită” şi de mare. Citind, am simţit o nevoie acută să văd marea toamna. Am fost o dată la Constanţa în octombrie, dar era încă prea soare, o atmosferă prea văratică şi mi-a intrat în cap să văd marea într-o zi tipică de toamnă, cu nori grei, într-o atmosferă apăsătoare.

La fel ca valurile mării, venind spre ţărm şi retrăgându-se, Max Morden alternează trecutul cu prezentul în succesiuni rapide, fără introduceri sau pregătiri, exact cum facem, poate, zilnic. Trecutul este, vrem, nu vrem, parte din noi şi se întrepătrunde cu prezentul şi chiar cu viitorul în mod continuu, uneori deranjant, alteori doar firesc. La Banville, este firesc şi pare chiar necesar.

După pierderea soţiei, Anna, Max revine în locurile copilăriei, acolo unde a cunoscut primele emoţii carnale şi unde a întâlnit pentru prima dată misterul, nu doar erotic, ci şi pe cel al sfârşitului vieţii. Amintirile lui ne poartă de la adolescenţă la ultimii ani din viaţa Annei, fără a zăbovi prea mult între cele două perioade. Fără a dramatiza, fără a căuta să fie siropos sau să stoarcă lacrimi, Banville povesteşte cu naturaleţe ce a simţit atunci când a aflat de boala incurabilă a Annei şi cum a decurs relaţia lor din acel moment. Nu idealizează nimic, nu împopoţonează cu sentimentalisme, tristeţea este, însă, omniprezentă în paginile romanului Marea, o tristeţe lucidă, îndulcită de melancolie, dar şi plasată într-o atmosferă apăsătoare.

Făcând din personajul principal un personaj burete, care îi absoarbe pe ceilalţi, neremarcându-se prin trăsături impresionante, şi transparent, pentru că el există aproape doar pentru a da formă şi conţinut celorlalte personaje, scriitorul irlandez construieşte caractere credibile, lăsând o umbră de mister să planeze până la final asupra lor.

Max Morden, cel lipsit aparent de o personalitate distinctă, autentică, se regăseşte pe sine şi îşi asumă dorinţa de a fi vrut întotdeauna să fie altcineva şi, prin rememorarea trecutului, îşi exprimă admiraţia pentru persoanele pe care le-a cunoscut şi de care a fost atras, persoane cu personalităţi puternice, bine conturate. De fapt, respingând mental ceea ce era sădit în el de educaţie, pe post de personalitate, personajul ar fi, mai degrabă, o revoltă împotriva teoriile de tipul “cunoaşte-te pe tine însuţi”, mult prea vehiculate, doar de formă, în aceste vremuri.

Porunca “nosce te ipsum” mi-a lăsat un gust de cenuşă pe limbă, de prima oară când un profesor mi-a impus să o repet după el. Mă cunoşteam, mult prea bine, şi nu-mi plăcea ce ştiam. Nu-mi displăcea ceea ce eram, vreau să spun eu cel singular, esenţial – deşi recunosc că simpla idee a unui eu esenţial, singular, este problematică – ci masa de poze, înclinaţii, idei gata digerate, ticuri de clasă pe care naşterea şi educaţia mea mi le acordaseră în locul unei personalităţi. În locul, da. Eu nu am avut niciodată o personalitate, nu în felul în care alţii au sau îşi închipuie că au. Am fost întotdeauna un nimeni distinct, cu cea mai aprigă dorinţă de a fi un cineva distinct.

A fost prima întâlnire cu John Banville şi, clar, mai vreau Smile

Recomand romanul Marea, pe care-l găsiţi la Editura Nemira.

Autor: John Banville; Editura Nemira, Colecţia Babel, 2007; Traducere din limba engleză Mihai Moroiu; Nr. pagini: 245

2 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.