Când am ieşit de la piesa de teatru Forma lucrurilor, mi se învârteau în cap o mulţime de gânduri, de întrebări şi, poate din motive subiective, povestea s-a lipit de mine şi nu-mi dădea pace.

Acum câţiva ani, când scriam despre a fi noi înşine, eram convinsă că “încrederea în sine” este secretul vieţii. Sau poate nici chiar aşa, dar găseam că întreaga viaţa se învârte în jurul încrederii în noi înşine şi că aceasta are foarte mare legătură cu modul în care trăim.

Nu am abdicat de la aceste idei, dar, în ultimii ani, mi s-a întâmplat să văd cum încrederea în sine e cam cu două tăişuri.

Mai exact, nu ştiu cum se face, dar se pare că oamenii, atunci când nu au suficientă încredere în ei, sunt mai buni, iar când dau pe dinafară de încredere (justificată sau nu, nu contează, pentru că, fiind subiectivă, nu există judecată pentru asta), devin mai puţin buni, mai dezinteresaţi de semenii lor, chiar mai cruzi.

Poate şi din cauza acestor idei pe care deja le rumegam în minte, piesa a “lovit” direct la ţintă în ce mă priveşte.

Pe scurt, Evelyn, o studentă la arte, îl cunoaşte pe Adam, paznic într-un muzeu, un bărbat şleampăt, plinuţ, cu ochelari cu dioptrii zdravene, complet neatent la ţinută şi vestimentaţie, dar binevoitor şi cu o faţă pe care se citeşte o oareşce inocenţă şi bunătate. În mod surprinzător, atât pentru Adam, cât şi pentru prietenii lui, Evelyn pare interesată de el, îl place şi chiar iniţiază o relaţie.

Fără vreo intervenţie directă, fără a-i spune “fă asta” sau “nu fă asta”, Evelyn îl manipulează pe Adam, iar transformarea acestuia devine evidentă: regim, sport şi multe kilograme în minus, o operaţie estetică şi, nu în ultimul rând, vestimentaţia. Dar schimbările nu se opresc aici. Din păcate, cu cât exteriorul este mai agreabil şi mai plăcut de către ceilalţi, cu atât atitudinea lui Adam suferă modificări…nu tocmai în bine.

Şi toate astea au, de fapt, legătură cu păcătoasa încredere în sine. Personajul arată bine, primeşte astfel de remarci de la cei din jur, vede în oglindă un bărbat chipeş în locul şoricelului de bibliotecă de la începutul piesei, astfel, încrederea în propria-i persoană şi în puterile sale de seducţie creşte, iar atitudinea timidă, bienvoitoare, împăciutoare şi serviabilă lasă loc unei atitudini arogante şi unor acţiuni reprobabile.

Aşadar, cu cât stăm mai bine la capitolul încredere în noi înşine, cu atât devenim mai preocupaţi de propria persoană, cu atât mai mult căpătăm senzaţia că totul ni se cuvine şi ne trezim capabili să renunţăm la persoanele care ne-au fost alături şi la principiile după care ne-am ghidat. Încetăm să mai fim atenţi cu ceilalţi, pentru că oamenii care arată bine şi care au atitudinea “potrivită” sunt plăcuţi doar pentru aceste trăsături, nu au nevoie să se facă plăcuţi.

Cât de fină este, deci, graniţa între încrederea în noi necesară pentru a fi noi înşine şi surplusul de încredere care ne face nepăsători?!

Piesa ajunge în multe cotloane ale psihologiei umane şi ale realităţilor cotidiene, iar transformarea lui Adam, dincolo de a scoate la iveală modificări de caracter, este şi o revelare a omului ca “produs” al societăţii contemporane. Trebuie să ne raliem rigorilor estetice propovăduite peste tot, altfel, nu existăm. Şi nici măcar asta nu este suficient, nu putem fi pe deplin integraţi, dacă preocupările noastre nu corespund vremurilor, dacă nu putem bifa şi nivelul de superficialitate necesar integrării.

Neil LaBute a scris textul şi a regizat filmul The Shape of Things, pe care l-am văzut la câteva zile după piesă şi care, în ciuda prezenţei lui Paul Rudd şi Rachel Weisz, nu mi-a creat cine ştie ce impresie. Acţiunea filmului pare calmă, liniară şi nu te prinde în vârtej, aşa cum o face piesa regizată de Vlad Zamfirescu, iar Dan Rădulescu (Adam), Denisa Nicolae (Evelyn), Aylin Cadîr (Jenny) şi Sorin Dobrin (Phillip) dau putere replicilor, le fac să înţepe şi, indirect, îl pun la colţ pe spectator pentru a fi şi el parte din societate, pentru a fi îndrăznit să aprecieze într-o oarecare măsură transformarea lui Adam pe parcursul reprezentaţiei.

M-am suprins, la final, dându-i dreptate lui Evelyn, personajul evident negativ, care manipulează şi scoate din Adam ce-i mai bun, ca înfăţişare, dar şi ce-i mai rău, în interior. Nu sunt de părere că scopul scuză mijloacele, nu pot achiesa la demersul ei, dar dezaprobarea mea merge mai degrabă către Adam, nu pentru a se fi lăsat manipulat, ci pentru a fi “uitat de unde a pornit”.

Manipularea este peste tot în jurul nostru, de cele mai multe ori nici nu ne dăm seama cum o înghiţim pe nemestecate, dar cred că, atunci când vine în contradicţie cu esenţa noastră, cu acele principii în care credem (se pare că doar până la proba contrarie), ar trebui să avem puterea de a respinge manipularea.

Urmăriţi când se mai joacă la Godot piesa Forma lucrurilor şi nu o rataţi!