De rouille et d’os (2012)
Regie: Jacques Audiard
Scenariu: Jacques Audiard, Craig Davidson, Thomas Bidegain
Distribuţie: Marion Cotillard, Matthias Schoenaerts

De rouille et d’os este genul acela de film după care rămâi puţin nedumerit, întrebându-te ce a vrut de fapt, dar care-ţi persistă în minte mult timp după vizionare. Nu se lasă pe deplin descifrat şi, îţi dai seama apoi, nu este făcut doar pentru poveste, doar pentru personaje, este gândit ca un sâmbure ce va germina ulterior, care te va face, măcar temporar, să-ţi reconsideri poziţia faţă de realitate.

Jacques Audiard mizează mult pe efectele vizuale, pe impactul pe care acestea îl au asupra spectatorului şi, în ce mă priveşte, şi-a atins scopul: nu reuşesc să mă desprind complet de imaginile din film nici la o zi după ce l-am văzut, iar “morala” fragilităţii mi-a dat de gândit.

Deşi subiectul şi întâmplările nu sunt dintre cele plăcute, din contră filmul te pune faţă în faţă cu realităţi dure şi oricând posibile, şi deşi pe parcursul vizionării simţi că nu mai poţi duce atâta “realitate”, efectul este, totuşi, unul optimist şi mobilizator.

Ali (Matthias Schoenaerts), fost boxer, are un puşti de cinci ani şi este paznic într-un club. Locuieşte la sora lui, care are grijă de băiat, şi se apucă de lupte pentru a câştiga mai mulţi bani. Într-o noapte, o cunoaşte pe Stéphanie (Marion Cotillard), antrenoare de orci, oarecum fiţoasă, îmbrăcată provocator, care tocmai fusese bătută de un individ în club. O salvează, o duce acasă şi îi lasă numărul de telefon, în caz de nevoie.

Stéphanie suferă un accident în urma căruia îi sunt amputate ambele picioare de la genunchi în jos. Momentul trezirii după accident este crunt, unul din cele mai intense momente pe care le-am văzut în vreun film. Cei doi se reîntâlnesc şi Ali o ajută să treacă peste moment, să se adapteze la noua situaţie.

Personajul masculin este destul de neobişnuit, nu în general, ci într-un film. Ali este un om dintr-o bucată, care nu analizează ce trăieşte şi ce face, dar care nu ezită să fie acolo unde este nevoie de el. Obiectiv vorbind, nu poţi aprecia un bărbat care îşi asumă rolul de tată într-o formă superficială, devenind chiar agresiv cu copilul, care trăieşte fără a avea vreo direcţie şi vreo intenţie clară şi care este imatur emoţional. Totuşi, la modul cel mai uman şi subiectiv, nu pot reproşa unui om că nu ştie ce vrea când, practic, chiar şi atunci când suntem convinşi că ştim ce vrem, nu avem de fapt decât iluzia a ceea ce credem că vrem, iar filmul subliniază încă o dată că viaţa se întâmplă în timp ce noi ne facem alte planuri.

De rouille et d’os scoate esenţa din personaje, le supune transformărilor şi le prezintă spectatorului despuiate de orice brizbrizuri, reale şi autentice, personaje de la care, în viaţa de zi cu zi, poate, am întoarce privirea.

S-ar putea să-l nedreptăţesc pe Matthias Schoenaerts, pentru că, deşi a jucat impecabil, n-am fost atât de atentă la el, fiind absorbită de jocul extraordinar al lui Marion Cotillard.

Am avut impresia unui final lungit nejustificat, de fapt, Audiard a simţit nevoia să mai creeze nişte momente prin care să atragă atenţia asupra fragilităţii şi relativităţii şi să nu lase spectatorul să plece înainte de a experimenta din plin senzaţia unui carusel.

De rouille et d’os mi-a amintit de Le scaphandre et le papillon şi, indirect, mai degrabă prin acesta din urmă, de Mar adentro.

Cum spuneam, încă mă bântuie filmul, îmi influenţează trăirile şi gândurile, aşa că nu pot decât să-l recomand