Mă tot învârt în jurul “paginii albe” şi simt o provocare diferită în a scrie despre Simion liftnicul.

Mi-aş dori să mă pocnească o teribilă inspiraţie şi să scriu ceva nemaiîntâlnit despre această carte. Bine, mi-ar plăcea mie să mă pocnească inspiraţia de câte ori scriu

Recunosc că nu ştiu dacă Simion liftnicul mi-ar fi atras atenţia într-o librărie, nu ştiam nimic despre Petru Cimpoeşu şi nu ştiu cât m-ar fi incitat titlul. Am aflat despre acest roman din blogosfera culturală, am devenit curioasă şi, după lectură, găsesc că titlul este genial!

Genială mi se pare şi radiografia societăţii române din primul deceniu după Revoluţia din 1989. Petru Cimpoeşu îşi plasează acţiunea pe durata a vreo două săptămâni din toamna anului 1997, într-un bloc din Bacău, iar eroii romanului sunt locuitorii din blocul cu pricina, toţi cu nişte nume care mai de care mai amuzante: Pelaghia, Elemosina, Gleofina, Zenovia, Elefterie, Eftimie, Temistocle şi să mai tot fie.

Simion, cizmarul de la parter, decide într-o zi că nici locuinţa proprie, nici o eventuală biserică, ce să mai, nici un loc nu este mai potrivit decât liftul blocului pentru a se ruga, aşa că se instalează în lift şi nu mai vrea să iasă de-acolo nici în ruptul capului. În primele zile, locatarii nu sunt foarte deranjaţi de blocarea liftului, nu cunosc motivul şi-şi văd de vieţile lor.

Domnul Gheorghe de la şapte nu foloseşte liftul, preferă să facă mişcare şi se bucură că şi vecinii au această ocazie. Domnul Elefterie este mult prea preocupat de loterie şi de un potenţial câştig (absolut cert în viziunea sa, că doar a jucat nişte numere visate). Doamna Pelaghia este absorbită de idila cu “domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere” (şi sub tăcere va fi de-a lungul întregului roman), dar şi ocupată cu pioşenia, care n-o împiedică, pe parcursul zilei, să-şi înşele soţul, însă revine în forţă la rugăciunea de seară. Domnul Eftimie, profesor de biologie, trece prin momente grele când o elevă îl anunţă că este însărcinată şi el este preafericitul tată. Temistocle, un puşti de treisprezece ani, care locuieşte cu bunica adoptivă, Elemosina, nu foloseşte liftul din principiu, pentru a economici energia electrică. Mai mult, domnul Ilie, care tocmai intenţiona să-şi repare motocicleta în apartament, se resemnează cu defecţiunea liftului, demontează motocicleta şi cară toate piesele în apartament pentru reparaţie şi asamblare.

N-am reuşit să-i amintesc pe toţi locatarii blocului, dar sper că v-aţi făcut o idee despre personajele obişnuite şi nu chiar, pe care Cimpoeşu le aduce în atenţie. Să nu-l omit totuşi pe Ion-şeful-de-scară, cel care va afla primul motivul blocării liftului şi care va face tot posibilul să rezolve situaţia paşnic, şi nici pe domnul Toma, care ascultă BBC şi, astfel, este în afara pericolului de a fi manipulat – pe plan intern.

“De altfel, domnul Toma îi împarte pe oameni în două categorii: cei care ascultă şi cei care nu ascultă BBC. Pentru că cei care se iau numai după ce se spune la “Actualităţi”, dumnealui nu are nicio consideraţie. Îi socoteşte nesemnificativi din punct de vedere intelectual. Toate opiniile lor sunt greşite, deoarece se bazează pe informaţii manipulate. […] Încrederea poporului în toate minciunile care i se bagă pe gât prin mass-media e greu de zdruncinat, fiindcă poporul refuză pur şi simplu să-şi schimbe mentalitatea.”

Subtitlul cărţii este Roman cu îngeri şi moldoveni. Îngeri nu prea am găsit, dar nici obligatoriu moldoveni. Nu am trăit niciodată în Moldova, am fost doar în vizită prin câteva zone, dar pot spune că m-am simţit ca acasă în Simion liftnicul. Am regăsit în carte portrete familiare, românii din orice colţ al ţării, aşa cum îi ştim…preocupaţi de imagine şi de ce zice lumea, de pioşenia falsă mai degrabă decât de interiorul real al propriei persoane, pricepuţi la toate şi, mai ales, la a aborda orice teme în discuţiile din holul blocului, gata să înfiinţeze partide care mai de care mai “utile” şi gata să-şi dea cu părerea despre orice, indiferent dacă e sau nu în preajmă cineva dornic să le afle părerile.

Fenomenului Caritas îi sunt alocate mai multe pagini, domnul Elefterie fiind unul dintre românii care şi-ar fi dorit mintea de pe urmă.

“Într-o bună zi, Dumnezeu hotărî să curme suferinţele poporului român. Prea îl încercase de-a lungul veacurilor. Prea îl călcaseră străinii, încă de pe vremea lui Burebista şi Decebal, de nu cumva şi mai înainte. Dar mai dă-o încolo de treabă: care cum se trezea că are nevoie de pământ, hai să luăm de la români, că lor şi aşa le prisoseşte! Ei şi-aşa nu prea îl muncesc. Hai la ei, că-s blajini, băieţi de treabă, primitori, ospitalieri, nu zic nimica. Şi aşa mai departe.

Acestea nu sunt teorii, acestea sunt fapte confirmate de istorie! Au fost mai întâi popoarele migratoare, hunii, slavii, goţii şi alţii. Pe urmă, dacă au plecat ăia, au venit turcii. N-a scăpat bine de turci, că, poftim, începe primul război mondial şi vin nemţii. Pe urmă al doilea, iar pe partea cealaltă intră ruşii. Ei, dar voi n-aveţi de gând să vp potoliţi? Când o să lăsaţi în pace acest popor atât de greu încercat de istorie?

În ziua în care Dumnezeu a luat hotărârea Sa supremă, România era o ţară ca vai de ea. Trecuseră doia ani de la Revoluţie – şi nimic. Ziarele anunţau o rată a şomajului mereu în creştere. Inflaţia la fel. PIB-ul şi productivitatea, în schimb, coborau vertiginos. Ca şi nivelul de trai. Ce era de făcut? Conducătorii ţării nu ştiau, se certau toată ziua. Guvernul umbla mai mult în stare de ebrietate. De altfel, domnul Elefterie făcuse mai demult observaţia că, pentru a pedepsi poporul român pentru păcatele sale, Dumnezeu nu are nevoie să trimită foc de pucioasă asupra lui sau broaşte râioase sau nor de lăcuste sau mai ştiu eu ce alte plăgi ca la egipteni. E de-ajuns că l-a procopsit cu nişte conducători tâmpiţi.

Însă, între timp, lucrurile se mai schimbaseră, iar Dumnezeu hotărîse să ajute poporul să depăşească greutăţile tranziţiei – şi trebuiau luate măsuri de urgenţă în acest sens. Nu să-i dea petrol, cum le-a dat arabilor – că parcă-i un făcut, unde e un arab, dacă sapi sub el, dai de petrol. Nici invenţii, ca japonezilor. Nici maşini, ca americanilor.

Nu: românilor trebuia să le dea direct bani. Era mai simplu aşa. Cu banii poţi cumpăra orice. În acest scop, Dumnezeu a hotărât să-l trimită pe pământ pe Ion Stoica.

Din păcate, domnul Elefterie n-a crezut de la început în această minune, deşi toată lumea vorbea despre ea, iar atunci când a crezut era prea târziu. Dumnealui însuşi va spune peste câţiva ani:

– Hm, popor creştin!…Ce popor, ce creştin? Dacă era creştin poporul ăsta, nu alerga cu mic, cu mare să-i dea bani lui Ion Stoica, la Caritas, îşi vedea fiecare de treburile lui, de necazurile lui.”

Petru Cimpoeşu scrie plăcut, ironic şi tacticos, dacă pot spune astfel. Mi-a adus aminte de Jose Saramago prin modalitatea în care participă la evenimente, ca un martor implicat şi detaşat în acelaşi timp, care fie declară din când în când că nu ştie ce se întâmplă mai departe, fie anticipează şi ne spune de la început cum se va finaliza vreun demers.

Viaţa religioasă ocupă un rol însemnat în roman şi m-a uns pe suflet să văd cum scriitorul pune punctul pe i în ce priveşte falsitatea credinţei şi mascarada aferentă.

Oarecum de-a râsu’ plânsu’, am râs în hohote de multe ori pe parcursul lecturii, aşa cum, în ciuda îndulcirii pastilelor, mi-a lăsat şi un gust amar prin acurateţe şi autenticitate.

Un roman savuros pe care-l recomand din tot sufletul! Şi, dacă nu v-am convins încă, mai las câteva paragrafe s-o facă, împreună cu fragmentul pe tema Sârma la români.

Autor: Petru Cimpoeşu; Editura Polirom, 2011; Nr. pagini: 294

“Nu sunt prea convins că Dumnezeu are  nevoie de toate linguşelile noastre, de performanţele noastre sportivo-religioase. Ca şi cum, după decenii de ateism, ne-am ambiţiona să devenim dintr-odată un fel de campioni mondiali.[…] românii cred într-un Dumnezeu puţintel ciudat, care, deşi interzice în principiu minciuna, furtul, vicleşugul şi celelalte păcate, în anumite cazuri particulare pare să le îngăduie cu o mare largheţe. Un Dumnezeu care ne permite să facem rău cu conştiinţa împăcată.”

“O bună bucată de timp m-am gândit la altceva, m-am reorientat spre problemele sociale. Organizaţia mea nu se mai ocupa de politică, ci de educarea maselor. Sunt o mulţime de nesimţiţi care scuipă, mănâncă seminţe, aruncă hârtii şi mucuri pe stradă sau în autobuz etc. Cu ăştia intrasem în conflict. Formam echipe de câte trei-patru agenţi care monitorizau situaţia. Dacă întâlneau vreun caz, de exemplu un derbedeu arunca o hârtie la întâmplare, oamenii mei o culegeau de pe jos şi i-o înapoiau, vorbindu-i cât mai politicos: “Nu că supăraţi, v-a căzut ceva din mână, poate din neatenţie”. Dacă însă acela refuza să ia hârtia din mână şi s-o pună la coş, îi ardeau câteva bastoane pe spinare – să-l înveţe minte!”