Ultimele o sută de zile

Patrick McGuinness a petrecut câţiva ani în România comunistă, mai exact din 1984 până în 1987, tatăl său fiind la acea vreme ataşat la Ambasada Marii Britanii. Inspirat de experienţa bucureşteană, în 2011, publică romanul Ultimele o sută de zile, a cărui acţiune este plasată în 1989, în ultimele luni înaintea Revoluţiei din Decembrie ’89.

În mod evident, scriitorul nu a fost în România nici în ultimele zile ale comunismului şi nici în timpul Revoluţiei, aşa încât nu ne putem aştepta ca romanul să cuprindă o redare fidelă a realităţii. McGuinness porneşte de la atmosfera din ţară din anii ’80, de la informaţiile pe care le-a aflat referitor la Revoluţie şi scrie o carte care este, de fapt, o ficţiune bazată pe oareşce realităţi.

Cum e şi firesc, romanul mi-a atras atenţia şi, în mod naiv, parcă aşteptam cumva să elucideze mistere, să spună adevăruri, dar, să fim serioşi, n-o să vină un străin să facă lumină, vor mai trece decenii până când vor fi desluşite cu adevărat secretele Revoluţiei.

Revenind la carte, trebuie să spun de la început că mie mi-a plăcut. Nu e vreo capodoperă literară, nu scoate la iveală cine ştie ce noutăţi şi minuni, dar e primul roman pe care-l citesc a cărui acţiune se petrece în perioada respectivă şi pe mine chiar m-a prins, mai ales că stilul lui McGuinness, deşi uşurel şi parcă pe deasupra lucrurilor, are şi ceva amuzament, şi ceva ironie şi mai emite când şi când câte o idee faină.

Mi s-a părut că a redat realist Bucureştiul anilor ’80, dar despre asta am detaliat aici.

Un alt merit pe care cartea l-a avut, pentru mine, a fost că mi-a stârnit curiozitatea de a căuta corespondenţa între personaje, pentru care McGuinness a folosit pseudonime, şi persoanele reale din acea perioadă, de a căuta să văd cât e ficţiune şi cât e adevăr în întâmplările descrise, mai mult decât ceea ce era deja evident. Câteva exemple de inadvertenţe: autorul plasează în 1989, cu puţin înainte de Revoluţie, cutremurul din 1986, când a fost, probabil, prezent în Bucureşti, în 1989, Bucureştiul nu mai era în plină demolare, iar, în 1989, din câte ştiu eu, Casa Poporului era finalizată la exterior, deci nu mai era formată din schele de oţel, iar din Aviatorilor până în zona Universităţii se ajunge, în carte, mult prea repede pe jos.

Unul dintre personajele romanului, Sergiu Trofim, este de fapt Silviu Brucan, a cărui biografie este modificată, romanţată şi căruia i se atribuie publicarea în străinătate, chiar în 1989, a unei cărţi împotriva regimului ceauşist. Deşi, cu această ocazie, am citit mai multe despre Brucan, n-am găsit nicio referire la o astfel de carte publicată anterior Revoluţiei. Personajului Manea Constantin, şeful de cabinet al lui Ceauşescu, îi păstrează numele, dar, în cadrul evenimentelor din Decembrie 1989, îl amestecă puţin cu Generalul Stănculescu în ce priveşte piciorul în ghips în zilele Revoluţiei.

Lăsând la o parte personajele, parţial reale, parţial fictive, şi inadvetenţele istorice, care nu mi se par esenţiale într-un roman despre care autorul însuşi spune, într-un interviu dat pentru Evenimentul Zilei, “Dacă e să fiu sincer, este exagerat şi plin de inexactităţi şi de licenţe poetice.”, McGuinness surprinde destul de bine atmosfera din anii ’80, abuzurile regimului, condiţiile inumane în care oamenii erau obligaţi să trăiască, propaganda comunistă, teama omniprezentă şi viaţa, aproape întotdeauna, cu mai multe feţe.

…am ajuns la concluzia că învăţam despre politică nu ca să ne imaginăm lumea într-un fel nou, ci dimpotrivă – ca să putem justifica în continuare de ce era în felul în care era şi nu putea fi altfel…

Piaţa neagră susţinea de fapt ţara asta, o păstra pe linia de plutire, umplându-i sumedenia de găuri şi rectificându-i, la un anumit preţ, birocraţia dezastruoasă. Era ca un al doilea sine al sistemului – faţa sa din umbră. Poate că însuşi sistemul îi datora propria supravieţuire, aşa cum zidul supravieţuieşte datorită iederii căţărătoare, care îi suge toată umezeala, ca apoi să devină singurul lucru care îl mai ţine în picioare.

Chibritul pe care îl văzusem aprinzându-se în noaptea anterioară nu fusese doar o stângăcie din partea omului de afară. Intenţionase să-mi arate că întunericul are ochi – dar nu era nevoie să fiu urmărit în permanenţă. După asta, puteam să mă urmăresc şi singur. Aşa mergeau lucrurile: până la urmă tu le făceai toată treaba. Aşa funcţionează supravegherea: încetăm să mai fim noi înşine şi începem să trăim alături de noi înşine. Natura umană nu poate fi schimbată, dar poate fi adusă la un grad de autosupraveghere care să o denatureze.

Vechiul banc, potrivit căruia adevăraţii intelectuali din universităţile româneşti îi găseşti printre oamenii de serviciu, era, ca toate bancurile din perioada comunismului, mai puţin o exagerare, cât o scurtătură spre starea reală de fapt.

Nebunia nu înseamnă să trăieşti într-o lume imaginară – a trăit în lumea ei imaginară destul de fericită ani buni, poate că am făcut-o cu toţii. Nebunia înseamnă prăpastia dintre lumea imaginară şi cea reală, momentul în care te trezeşti izolat de amândouă. De acolo nu te mai poţi întoarce.

3 comments

  • Pingback: Top actori pe care i-ai lua acasa

  • Mai detaliat despre problemele “istorice” avem si aici. Bine, nici eu nu cred ca asta conteaza atat de mult intr-o fictiune, doar ca multi au fost ceva mai subiectivi, din motive de inteles si nu, in receptarea cartii. Cred ca o s-o caut si eu Smile

    • Cred că aşteptările unora au venit şi din faptul că n-au ştiut că McGuinness, de fapt, nu a fost în România în 1989, aşa cum el însuşi spune în interviul din care am citat, ci între 1984 şi 1987.
      Încearc-o şi apoi aştept impresii Grin dar să nu porneşti cu aşteptări prea mari, că, altfel, e o lectură plăcută şi e interesant să vezi Bucureştiul, comunismul prin ochii unui străin…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.