Bucureştiul anilor’ 80 văzut de un britanic

Patrick McGuinness a petrecut trei ani în România, între 1984 şi 1987, experienţă pe care a transpus-o ulterior în romanul Ultimele o sută de zile, a cărui acţiune se petrece, în mod fictiv, în anul 1989, chiar înaintea şi în timpul Revoluţiei. Despre cât este adevăr şi cât este ficţiune în roman o să scriu într-o postare viitoare, când am să povestesc pe larg impresiile despre această carte.

Deocamdată, mă opresc asupra Bucureştiului din roman şi cred că Patrick McGuinness a surprins şi a redat destul de fidel capitala în anii  ’80, poate puţin exagerat, dar în esenţă real. Spun “cred”, pentru că nu mi-am petrecut aceşti ani în Bucureşti, dar descrierile autorului îmi par verosimile dacă mă gândesc la atmosfera existentă aproape oriunde în ţară în perioada respectivă şi dacă ţin cont de Bucureştiul pe care l-am găsit şi l-am cunoscut ceva mai târziu.

Micul Paris…era un epitet pe care îl mai auzisem. Oraşele de mâna a doua sunt mereu descrise cam în genul ăsta, un loc împrumutat din alt loc. Dar Bucureştiul nu semăna cu nici un alt loc, asta era tristeţea.

Exista un echipaj al miliţiei la fiecare douăzeci de metri. Cu o noapte în urmă mi se păruseră siniştri, imateriali, umbre neliniştite patrulând în mijlocul unei populaţii absente. Acum stăteau clătinându-se în soare, prost îmbrăcaţi, plictisiţi, nepăzind nimic, ci doar amintind lumii de existenţa unei permanente paze. În timp ce mă plimbam, am simţit ce anume lipsea. Nu se auzea nici o muzică răzbătând din case sau din magazine; nici un radio, nimeni fluierând sau fredonând; n-aveai unde să te opreşti pentru o cafea sau ceva de mâncare. Nimeni nu stătea aiurea de vorbă şi cei care aveau de umblat umblau singuri pe stradă.

Când demnitarilor străini le era arătat Bucureştiul, dubele de poliţie descărcau alimente şi le îndesau în vitrinele magazinelor; pâine şi legume, hălci de carne şi fructe de care majoritatea oamenilor uitaseră că există. Maşinile încetineau ca să se bucure de privelişte. După ce treceau, aceleaşi dube luau totul înapoi, ducându-le la magazinele diplomaţilor şi ale partidului.

Parcurile moderne ale Bucureştiului erau anoste, cu câteva tufişuri pitice plantate şi bănci aranjate în aşa fel încât să ofere persoanei care s-ar fi aşezat pe ele maximum de expunere şi maximum de disconfort. Nu puteai să stai prea mult nicăieri, hărţuit din toate părţile de o veghe invizibilă […] parcul Kiseleff era înţesat de copaci şi de cărărui de pietriş intersectate sub bolta ramurilor aplecate adânc şi ascunse vederii din stradă. Aceste mici oaze de intimitate erau rare în Bucureşti şi, de-acum, nu mai erau de găsit decât în cartierele înstărite, unde încă trăiau străinii, membrii aparatului de partid şi membrii burgheziei scăpătate. Pentru cei mai mulţi români, activităţile de recreere erau raţionalizate, se aflau sub supraveghere, regimul acaparase până şi orele lungi şi încete de inactivitate.

În depărtare am surprins cu privirea bulevardul Victoria Socialismului, o stradă largă care nu se pierdea la orizont, cât mai degrabă îl consuma, atrăgând totul în jurul ei. La unul din capete, ca într-un soi de fantasmă urbană, apăreau în oglina retrovizoare schelele de oţel ale unui palat enorm: Casa Poporului. Avea să fie cea mai mare clădire din lume. Clădirile mai vechi de prin apropiere n-aveau de ales decât să se supună meschinăriei sale de dimensiuni pantagruelice.

De jur împrejur se ridicau blocuri de apartamente în diferite nuanţe de gri.[…] La stânga mea, ruinele unei biserici vechi erau împachetate şi trasportate, piatră cu piatră, în nişte camioane care aşteptau.
– Au închis-o acum o săptămână şi au dărâmat-o ieri. E una dintre puţinele norocoase. Majoritatea au fost pur şi simplu puse la pământ, iar pietrele folosite ca temelie pentru noile blocuri de apartamente.

1 Mai Muncitoresc era sărbătoare naţională în ţările din blocul de Est. În România, era o scuză pentru desfăşurarea de forţe plănuită la minut să arate ca o sărbătoare spontană. […] Placardele susţineau bucuria muncii, înflorirea poporului român şi demnitatea în rândul naţiunilor lumii. Oriunde întorceai capul, vedeai, auzeai, dădeai peste retorica regulă de trei: Partidul, Ceauşescu, România! şi Pace, Prosperitate şi Belşug!

Ultimele o sută de zile – Patrick McGuinness

2 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.