Creionul tâmplarului

Creionul tâmplarului a fost martor la atrocităţi, dar şi la momente sensibile. A aparţinut unui tâmplar activist, care a pornit o grevă pentru ca ziua de muncă să aibă 8 ore, după care a ajuns la un pictor. Acesta din urmă, în închisoare, desenează porticul unei catedrale, iar pe sfinţi şi apostoli îi zugrăveşte cu chipurile deţinuţilor. Herbal, martor al momentului, păstrează creionul după ce-l ucide pe pictor şi îşi începe istorisirea, după mulţi ani, desenând cu creionul pe şerveţele.

În Spania lui Franco există război civil, închisori şi crime odioase, dar există şi dragoste, frumuseţe, poezie.

Prin vocea lui Herbal, gardian în închisorile acelor vremuri, aflăm povestea de dragoste dintre doctorul Da Barca şi Marisa Mallo, destăinuită cu melancolie, dar şi cu detaşare obiectivă.

Manuel Rivas scrie o poveste din poveşti, cu multe fire care se întâlnesc în jurul poveştii lui Da Barca, dar, din păcate, am avut impresia că unele se pierd pe drum, că mai puteau fi dezvoltate. Acesta ar fi cam singurul reproş pe care-l aduc romanului, în atât de puţine pagini, scriitorul şi-a dorit să cuprindă prea multe, ceea ce, trebuie s-o spun, îngreunează puţin lectura.

Scriitura m-a încântat, Rivas creează imagini dure şi delicate cu aceeaşi lejeritate şi naturaleţe, iar ideea creionului care transformă, care scoate ce e mai bun din cel care-l deţine, am găsit-o originală şi frumos creionată. Am fost plăcut surprinsă şi de construcţia confesiunii unui personaj la persoana a III-a.

În concluzie, au fost pagini care mi-au plăcut foarte mult, aşa cum au fost pagini despre care am avut senzaţia că cereau mai multă răbdare. Poate doar n-am avut eu mereu starea necesară, aşa că, deşi este un roman scurt, recomand să-l alegeţi pentru atunci când aveţi suficient timp să zăboviţi asupra lui.

Pictorul îşi dorea să zugrăvească rănile invizibile ale existenţei.
Scena ospiciului era tulburătoare. Şi nu pentru că bolnavii s-ar fi apropiat ameninţător de el, fiindcă doar câţiva făcuseră asta şi într-un mod mai degrabă ritualic, ca şi cum ar fi vrut să coboare un car alegoric. Pe pictor cel mai mult îl impresionară privirile celor care nu priveau; acea renunţare la latitudini, nonspaţiul absolut prin care aceştia rătăceau.

Cuvintele, oricât de arzătoare şi de tăioase ar fi, sunt întotdeauna o uşă deschisă pentru diletanţi, iar cei mai slabi se agaţă de ele ca un naufragiat de băţul catargului. Liniştea, însoţită de gesturi precise, are un efect de intimidare. Între oameni, nu uita, raportul se stabileşte mereu în termeni de putere. La fel ca între lupi, contactul explorator derivă dintr-o nouă ordine a lucrurilor: fie dominare, fie supunere. Şi încheie ultimul nasture de la uniformă, soldat! Eşti un învingător. Arată-le tuturor asta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.