Sentimentul unui sfârşit

După Privind în soare, care mi-a plăcut, dar m-a lăsat cu senzaţia că Julian Barnes poate mai mult de-atât, după Cafe au lait, care nu m-a încântat cine ştie ce, a venit rândul romanului Sentimentul unui sfârşit şi acum pot spune fără nicio îndoială: îmi place Julian Barnes, iar această carte mi-a satisfăcut nevoia de analiză, de despicat firul în patru, dar mi-a atins şi sufletul.

Tony Webster este deja bunic, divorţat, dar în relaţii bune cu fosta soţie, păstrând legătura cu copiii într-o manieră modernă, dar nu tocmai satisfăcătoare, prin telefon şi email, şi se află, cumva, la momentul analizelor, la momentul concluziilor.

Înainte de lectură, citisem despre această carte, pe mai multe site-uri, că ar fi o carte a remuşcărilor. Într-adevăr, Tony, revăzându-şi o parte din viaţă, nişte momente cheie rămase nelămurite de-a lungul timpului, porneşte de la remuşcări şi trece printr-un proces de împăcare cu sine.

Astfel, începe să caute explicaţii, îşi doreşte să afle adevărul despre nişte întâmplări pe care le considera cumva “clasate”, dar nu sentimentul de remuşcare este cel care-l motivează, ci dorinţa de a înţelege şi, mai mult, dorinţa de a retrăi emoţii pe care, reatroactiv, le preţuieşte altfel, aşa cum, elucidarea unor mistere, neaşteptate chiar, îi oferă împăcarea cu greşelile pe care le-a făcut.

Spre deosebire de celelate două cărţi ale lui Barnes pe care le citisem, Sentimentul unui sfârşit este un roman închegat, în care subiectul, deşi un pretext pentru expunerea viziunii despre viaţă, în general, are un curs care te prinde şi chiar suprinde, un roman în care nimic nu este lăsat la voia întâmplării, în care scriitorul foloseşte aceleaşi combinaţii (antagonice?!) de delicateţe şi ironie, tandreţe şi oareşce duritate, parcă pentru a ne spune că, indiferent ce şi cum, viaţa merită trăită, surprizele pot apărea oricând, momentele nu trebuie irosite, fiecare lucru şi întâmplare îşi are timpul propriu, depinde de noi cum alegem să valorificăm ceea ce “primim” de la viaţă.

Mi-a plăcut foarte mult ideea că, dacă ceva rămâne neclar, va veni un moment în care “trebuie” să fie clarificat, asta şi pentru că, de-a lungul timpului, am constatat că ceea ce nu înţelegem ne poate ţine “prizonieri” într-un cerc până când rezolvăm toate “necunoscutele”, până când descifrăm “de ce”-ul.

Barnes ne spune că, de cele mai multe ori, viaţa se petrece în noi, nu în realitate. Amintirile noastre nu sunt obligatoriu copii fidele ale unei realităţi obiective, ci imagini ale percepţiei noastre asupra întâmplării care devine o amintire, diferenţiindu-se precum, de exemplu, o fotografie faţă de un portret. Viaţa este, mai degrabă, ceea ce alegem să credem că este.

Recomand fără niciun dubiu Sentimentul unui sfârşit şi, pentru a fi mai convingătoare, redau câteva paragrafe (pe lângă cele de aici) care m-au mişcat şi care, fiecare din ele, ar putea fi o temă distinctă de meditaţie şi analiză Smile

…lucrurile pe care sfârşeşti prin a ţi le aminti nu sunt întotdeauna aceleaşi cu lucrurile la care ai asistat. Trăim în timp – el ne ţine şi ne modelează -, însă n-am avut niciodată impresia că l-am înţeles foarte bine. Şi nu mă refer la teoriile despre cum se curbează şi se întoarce sau despre posibila lui existenţă în alte părţi, în versiuni paralele. Nu, mă gândesc la timpul obişnuit, de zi cu zi, despre care ceasurile de perete şi de mână ne asigură că trece regulat: tic-tac, ding-dong. Există oare ceva mai plauzibil decât un secundar? Totuşi, el îşi asumă doar plăcerea sau durerea minusculă de-a ne învăţa despre maleabilitatea timpului. Unele emoţii îl accelerează, altele îl încetinesc; uneori, dă impresia că dispare – până în punctul final când dispare de-a binelea şi nu se mai întoarce niciodată.

Pe vremea aceea, ne consideram ţinuţi într-un fel de ţarc, aşteptând să ni se dea drumul în viaţă. Iar când o să sosească momentul, vieţile noastre – şi timpul însuşi – o să bage viteză. De unde era să ştim că vieţile noastre începuseră oricum, că fusese deja obţinut un avantaj, că fusese deja suferită o vătămare? Şi, de-asemenea, că eliberarea noastră avea să fie doar mutarea într-un ţarc mai mare, ale cărui graniţe aveau să fie nesesizabile la început.

Care era rostul unei situaţii demne de un roman, dacă protagonistul nu se comporta cum ar fi făcut-o într-o carte?

Istoria nu se compune din minciunile învingătorilor, cum l-am asigurat cândva cu lejeritate pe Moş Joe Hunt; acum ştiu. Ea se compune mai degrabă din amintirile supravieţuitorilor, dintre care cei mai mulţi nu sunt nici victorioşi, nici înfrânţi.

Am impresia că asta ar putea fi una dintre diferenţele între tinereţe şi vârsta înaintată: când suntem tineri inventăm diverse forme de viitor pentru noi înşine; când suntem bătrâni, inventăm diverse forme de trecut pentru alţii.

Când ai douăzeci şi ceva de ani, chiar dacă eşti mai derutat şi nesigur cu privire la propriile ambiţii şi scopuri, ai un sentiment foarte puternic despre ce înseamnă viaţa, despre rostul tău în viaţă şi despre ce-ai putea deveni. Mai târziu…mai târziu există mai multă nesiguranţă, mai multe suprapuneri, mai multe întoarceri din drum, mai multe amintiri false. În tinereţe, îţi aminteşti viaţa ta scurtă în întregime. Mai târziu memoria devine un conglomerat de zdrenţe şi petice. Seamănă puţin cu nişte cutii negre de avion, care consemnează ce se petrece în cazul unei prăbuşiri. Dacă nu se întâmplă nimic neplăcut, banda se şterge automat. Prin urmare, dacă te prăbuşeşti, e evident din ce cauză; dacă nu, jurnalul de bord al călătoriei e mult mai puţin clar.

One comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.