Inimi cicatrizate

Am citit Inimi cicatrizate într-o noapte, acum ani buni, pe vremea când stăteam în cămin şi mi-am amintit de ea de multe ori…frânturi, imagini care mi se creionaseră în minte, senzaţii pe care le-am trăit citind-o…Recent, mi-a vorbit un prieten despre ea şi am ştiut că trebuie neapărat s-o recitesc.

Pentru că imaginile şi senzaţiile de care spuneam sunt foarte puternice şi intense, trebuie să recunosc că, atunci când încerc să mă gândesc la roman ca un “tot”, acestea se ivesc şi mă împiedică de la o viziune de ansamblu.

Deşi cartea m-a absorbit (sau poate tocmai de-asta), mi-e greu să scriu despre ea,  să mă detaşez cumva de fragmentele care m-au impresionat şi să nu sar de la o idee la alta.

Viaţa într-un corset…atâtea şi atâtea limitări, stavilă după stavilă ne construim singuri de-a lungul vieţii şi, uneori, ne pică în mână o poveste ca Inimi cicatrizate ca să înţelegem cât de liberi putem fi, ca să ne dăm seama cum ne irosim în corsetele pe care noi înşine ni le impunem, cum ne “cicatrizăm” inimile.

Citeam zilele-astea în Trei tigri trişti despre cum “sexul nu este unicul motor al omului între viaţă şi moarte. Există altul, vanitatea. Viaţa (şi acea altă viaţă, istoria) a fost mişcată mai mult de roata vanităţii decât de pistonul sexului.”

Max Blecher înfăţişează varianta mai dură a motorului vieţii, şi anume frica de moarte. Există, probabil, în fiecare om, această frică, dar, în cea mai mare parte din timp, este o temere inconştientă, o temere care nu iese în faţă şi care, astfel, permite altor interese şi năzuinţe să ne conducă viaţa. Omul este pus însă în situaţii în care frica de moarte se intensifică şi, uneori, dacă momentul este depăşit, această frică va fi urmată de frica de viaţă. Inimi cicatrizate balansează tocmai între aceste două stări.

Nu ştiu ce m-a impresionat mai mult, realitatea cruntă pe care personajele o trăiesc, sensibilitatea şi delicateţea din unele destăinuiri, frumuseţea cu care imagini absolut cutremurătoare sunt redate sau cinismul care parcă îţi intră sub piele şi nu te mai părăseşte. Am trecut, pe parcursul lecturii de la bucuria amară a ideii că dragostea nu ţine cont de limite la tristeţea şi acceptarea faptului că, la fel ca şi pielea, sufletul se poate cicatriza şi deveni insensibil, de la impresia de măreţie şi umanitate în faţa bolii şi a morţii la cea de micime şi disperare.

Mă bântuie întrebarea dacă ar fi putut cineva povesti în aceeaşi manieră, dureros de autentică, despre viaţa în sanatoriul din Berck fără să fi trăit această experienţă sau, mai bine zis, dacă o poveste bazată pe ficţiune ar fi avut acelaşi impact. Max Blecher a murit la 28 de ani de tuberculoză osoasă, la numai un an de la publicarea romanului Inimi cicatrizate.

Ea ar prefera acum să rămâie aici printre bolnavi, unde toţi au câte ceva, decât să fie un obiect de curiozitate printre oamenii sănătoşi. Dar nu se poate…va trebui totuşi să se întoarcă la familia ei. Vindecarea e tot atât de neîndurătoare ca şi boala…

Era mai ales paralizat de imaginaţia lui precisă: vedea în gând idila lor de mult consumată, urmărea atitudini exacte de dragoste între ei, ce nu existaseră încă niciodată, avea brusc vechi amintiri de lucruri ce încă nici nu se întâmplaseră, scene vii ce-i furau pasionant atenţia şi înfăşurau atmosfera prezentă în calmul unor evenimente de mult petrecute…

Când cineva a fost scos o dată din viaţă şi a avut timpul şi calmul necesar ca să-şi puie o singură întrebare cu privire la dânsa – una singură – rămâne otrăvit pentru totdeauna…Desigur, lumea continuă să existe, dar cineva a şters cu un burete de pe lucruri importanţa lor…

2 comments

  • Sarut’mana si bun regasit!
    … mi-era dor de tine.

    Hm… frica de moarte, frica de viata! Doua extreme interesante ale psihicului uman.
    Dap, frica de moarte este permanenta insa nu deranjeaza atata vreme cat nu exista niciun element concret care sa atenteze la viata. Sta cumintica in “stare de veghe”.
    Cand apare un element demn de luat in seama, “frica de moarte” apare in toata splendoarea ei. Terifianta.
    Primul impact este devastator. Te paralizeaza. Timpul, acest doctor bun in toate, te ajuta sa treci pragul, sa treci paralizia… si urmeaza partea negarii. Apoi, tot timpul te obisnuieste cu ideea, accepti si cauti solutii pentru a mai supravietui un pic.

    Si ajungem la esenta: supravietuire!
    Noi nu mai stim sa vietuim, noi doar supravietuim. Asteptam sa treaca zilele cu gandul ca maine va fi o alta zi, ca maine ceva se va schimba, va fi mai bine, va fi mai frumos, vom avea mai mult timp, vom avea mai multa rabdare etc.
    Intotdeauna MAINE!
    Niciodata AZI, sau arareori AZI!

    Cu “frica de viata” lucrurile stau cu totul si cu totul altfel.
    E o alta poveste si destul de complicata.
    Ea se capata in timp, prin erodarea sinelui, incet si sigur.

    Gata… am palavragit destul.
    Multumesc frumos pentru postare.
    Las la portita… trifoi cu patru foi plin de roua si o imbratisare maaaaaaaaaaaare!

    • Să intru în pământ de ruşine, nu alta, că mi-ai scris aşa un comentariu frumos, iar eu mă strădui de câteva zile să-mi fac timp pentru filmul Omul superior de la tine şi n-am reuşit…Promit să-l văd şi să mă pronunţ pe temă Smile

      Cât despre supravieţuire, ai pus punctul pe i şi ai răsucit cuţitul în rană…aşa este, nu trăim, ci supravieţuim de la o zi la alta, aşteptând mereu mâine-le…care vine mereu, dar noi tot îl aşteptăm pe următorul…uofff

      Frica de viaţă sper să nu fie chiar ceva generalizat, am abordat-o doar din perspectiva romanului, în care oamenii vindecaţi nu mai găseau puterea să trăiască “afară”, printre oamenii sănătoşi.
      E drept că, dacă aplicăm ideea “sănătăţii sufleteşti”, ne vom lovi de un fel de “frică de viaţă”…

      Eu îţi foarte mulţumesc pentru comentariu! M-a uns pe suflet şi m-a răscolit în acelaşi timp Smile
      Mulţumesc şi pentru norocul cu rouă şi-ţi trimit o rază de soare care să învingă ploaia Grin
      Te pup

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.