Geneza după Saramago :)

Aşa cum v-am ameninţat când am scris despre Cain, primei pagini din acest roman îi dedic o postare distinctă.

Indiferent cât eşti de credincios şi oricât de convins ai fi de adevărul ideilor religioase, nu poţi, zic eu, să nu savurezi efervescenţa minţii lui Saramago, lecţia de imaginaţie şi sarcasm de care dă dovadă.

Am povestit mai demult ce înseamnă pentru mine să cred, dar asta nu mă împiedică să gust ateismul lui Saramago, care, în Cain, se dovedeşte parcă mai aprig decât în Evanghelia după Isus Cristos şi, în mod clar, mai amuzant. Nu de puţine ori, pe lângă că mustăceam citind, am râs de-a binelea pe parcursul lecturii.

“Atunci când domnul, cunoscut şi ca dumnezeu, şi-a dat seama că adam şi eva, perfecţi în toate câte lăsau să se vadă, nu scoteau nicio vorbă, nu enunţau nici măcar un sunet, fie el cât de primitiv, n-a avut încotro decât să se supere pe sine însuşi, din moment ce nu mai era nimeni altcineva în gradina edenului pe care să poată da vina pentru grava omisiune, doar restul animalelor create şi ele toate, la fel ca aceşti doi oameni, din voia divină, se bucurau de o voce proprie, unele prin mugete şi răgete, altele prin grohăituri, ciripituri, flueirături şi cotcodăceli.

Într-un acces de furie, surprinzător pentru cineva care ar fi putut rezolva totul cu încă un Facă-se rapid, a dat fuga la cei doi şi, luându-i la rând, fără să stea pe gânduri, fără şovăială, le-a înfipt limba în gâtlej. Din scrierile care au consemnat, de-a lungul timpului, cam de-a valma, întâmplările acelor vremuri îndepărtate, unele pasibile de o certificate canonică viitoare, altele fructul unor imaginaţii apocrife şi iremediabil eretice, nu reiese clar ce fel de limbă o fi fost aceea, să fi fost oare muşchiul flexibil şi umed, care se mişcă şi plescăie în caviatea bucală şi uneori pe-afară, sau să fi fost vorbirea, numită şi limbaj, cea de care domnul, regretabil, uitase şi despre care nu ştim cum trebuie să fi arătat, din moment ce n-a mai rămas din ea nici cel mai mic vestigiu, nici măcar o inimă scrijelită pe scoarţa vreunui copac cu o notă sentimentală, ceva în genul te iubesc, eva.

Evident, dintr-un scrupul de bun creator, cum bine-i şedea, şi revansându-se astfel, spăşit, pentru neglijenţa de dinainte, domnul dori să verifice dacă şi-a reparat greşeala, aşa că îl întrebă pe adam, Pe tine cum te cheamă, iar bărbatul răspunse, Sunt adam, doamne, primul tău născut. Apoi, creatorul se întoarse către femeie, Şi pe tine cum te cheamă, Sunt eva, doamne, prima doamnă, răspunse ea fără rost, din moment ce nu mai era alta.

Domnul se declară mulţumit, îşi luă la revedere cu un paternal Pe curând şi plecă la ale lui. Atunci, pentru prima dată, adam îi spuse evei, Hai în pat.”

Jose Saramago – Cain

4 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.