Extazul şi disperarea – doar cuvinte citite în cărţi?!

Citind Sentimentul unui sfârşit de Julian Barnes, despre care urmează să povestesc curând, m-am tot întrebat dacă, pentru toţi, vine vremea când, la întrebările despre vieţile noastre, vom răspunde cu remuşcări şi păreri de rău…mă mai întreb şi când vine vremea aceea…mai devreme sau mai târziu? Vine cu adevărat atunci când e prea târziu să mai schimbi ceva?

Facem alegeri sau lăsăm viaţa să se întâmple (o alegere şi asta), trăim într-un fel şi credem (ne autoconvingem?!) că aşa ne-am dorit să trăim, că prezentul este o îndeplinire a dorinţelor trecutului, dar vin momentele când tragem linie şi, poate, vom fi nevoiţi să ne privim în ochi propria comoditate, limitările pe care singuri ni le-am creat şi să simţim acel “sentiment aflat între milă de sine şi ură de sine”, cum defineşte Barnes, remuşcarea.

Oare ne îndreptăm cu toţii spre vieţi în care “extazul şi disperarea au devenit doar cuvinte citite cândva în romane?

Încă-mi place să cred că nu…

“În comparaţie cu el, eu fusesem întotdeauna un încurcă-lume incapabil să înveţe multe din cele câteva lecţii pe care i le dăduse viaţa. Conform propriei concepţii, acceptasem realităţile vieţii şi mă supusesem necesităţilor ei: dacă asta, atunci aia – şi aşa au trecut anii. Conform concepţiei lui Adrian, renunţasem la viaţă, renunţasem deopotrivă la studierea ei şi o acceptasem ca atare. Aşa se face că, pentru prima dată, am început să simt un fel de remuşcări generale – un sentiment aflat între mila de sine şi ura de sine – pentru toată viaţa mea. În întregime. Îmi pierdusem prietenii din tinereţe. Pierdusem iubirea soţiei. Abandonasem ambiţiile pe care le nutrisem. Dorisem ca viaţa să nu mă deranjeze prea mult şi reuşisem – şi ce jalnic era.

…..

Ce ştiam despre viaţă – eu, care trăisem atât de prudent? Care nici nu câştigasem, nici nu pierdusem, ci pur şi simplu lăsasem viaţa să mi se întâmple? Care avusesem ambiţii obişnuite şi mă acomodasem mult prea repede cu neîmplinirea lor? Care evitam să fiu rănit şi numeam asta instinct de supravieţuire? Care-mi plăteam facturile şi rămâneam în relaţii bune cu toată lumea atât cât era cu putinţă; pentru care extazul şi disperarea au devenit în scurtă vreme doar cuvinte citite cândva în romane? Eu, ale cărui autodojeniri nu produceau niciodată durere de-adevăratelea? Ei bine, trebuia să mă gândesc la toate astea, simţind o remuşcare aparte: o durere provocată în sfârşit cuiva care crezuse întotdeauna că ştie să evite durerea – şi provocată tocmai din acest motiv.”

Julian Barnes – Sentimentul unui sfârşit

3 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.