Cum văd eu distracţia

A trecut ceva timp de la Măreţele maimuţe, când l-am descoperit pe Will Self şi m-a intrigat stilul excentric în care scrie, aşa că m-am gândit că ar fi timpul să savurez din nou o porţie mare de sarcasm la adresa societăţii, de fantezie relativ bolnavă şi am ales Cum văd eu distracţia.

Will Self nu m-a dezamăgit în ce priveşte excentricitatea, din contră, cred că am luat o doză cam peste puterile mele cu cartea asta, dar la capitolul satiră mă declar nemulţumită. Am impresia că autorul s-a lăsat dus de valul fantasmagoriei şi a cam uitat să creeze suficiente punţi către realitate. E drept că băgarea în aceeaşi oală a oamenilor de marketing cu cei din spitalele de nebuni sau chiar cu criminalii în serie face parte din cruzimea cu care Will Self se exprimă, dar mă aşteptam la nişte paralele mai punctuale şi mai detaliate.

Ian Wharton este un tânăr de succes din domeniul marketingului, căsătorit cu Jane şi viitor tată. Perspectiva paternităţii îl face să-şi revadă viaţa şi să încerce să se accepte şi să se împace cu sine. Nu ştiu dacă Will Self a ales intenţionat momentul în care Ian rememorează totul, aparent preocupat de găsirea unui liant între trecutul său straniu şi viitorul reprezentat de copil, dar mie mi s-a părut că momentul n-a fost ales întâmplător.

Intrăm puţin câte puţin în tenebrele vieţii lui Ian şi aflăm că este înzestrat cu o memorie fotografică, fiind eidetic (nu cunoşteam termenul şi am descoperit cu această ocazie că eidetismul este o formă specifică a memoriei vizuale, constând în reproducerea vie a imaginilor, a unor obiecte văzute cândva). Că reproduce în minte orice imagine la modul cel mai fidel n-ar fi nimic, dar Ian are şi capacitatea de a se juca cu imaginile stocate în memorie până la a călători în spaţiu, în timp, în contexte aparent reale.

Transformarea fanteziilor lui Ian în întâmplări cu iz fantastic, dar credibile, este un merit pe care trebuie să i-l admit lui Self. Acesta reuşeşte atât de bine să facă aproape insesizabilă graniţa între real şi fantezie, între mintea personajului şi o posibilă realitate fantastică, încât atunci când ne readuce cu picioarele pe pământ şi căpătăm adevărata dimensiune şi explicaţie a poveştilor, picajul este destul de abrupt, dar imprevizibil şi, pentru mine, a salvat cât de cât zecile de pagini pe care, la un moment dat, le găseam inutile.

N-o să vă povestesc care sunt “distracţiile” lui Ian, dacă vreţi să aflaţi mai multe, citiţi romanul, dar asiguraţi-vă că aveţi stomacul şi nervii rezistenţi.

Mai pot însă să vă spun despre personaj că a fost dintotdeauna mai atras de obiecte decât de oameni, că provine dintr-o familie destrămată şi că-şi alege la un moment dat o “figură paternă”, a carei prezenţă şi influenţă este, de fapt, rolul imaginaţiei şi auto-manipulării mentale de care este capabil Ian. Această auto-manipulare mentală este dusă la extrem în Cum văd eu distracţia, ca de altfel multe trăsături şi acţiuni (o crimă pentru a dobândi un costum, distracţii împinse spre paroxism din lipsa sensibilităţii şi empatiei) şi, prin asta, Will Self îşi expune cumva viziunea asupra societăţii, dar, cum spuneam, într-o manieră cam absconsă şi cam pierdută printre idei şi imagini.

4 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.