Portretul unui bărbat imatur

Luis Landero ne propune o plimbare prin viaţă…pur şi simplu…

Portretul unui bărbat imatur este o confesiune de-o noapte a unui bărbat de şaizeci de ani, aflat pe un pat de spital. Nu ne povesteşte propriu-zis viaţa lui într-o succesiune cronologică, ci ne învârte printre amintirile care-i vin în minte, poate nu dintre cele mai importante pentru realitatea vieţii lui, dar cele mai intense, frânturi care-şi cer singure dreptul la memorie.

Bărbatul imatur poate fi oricare din noi, bărbat sau femeie deopotrivă…Nu a avut o viaţă ieşită din comun, s-a zbătut între gândurile şi visele care ne bântuie pe toţi şi, în căutarea sinelui, a descoperit că exteriorul este mai important şi poate ascunde mai multe revelaţii decât interiorul, aşa încât o parte din poveştile pe care ni le spune sunt ale diferitelor persoane pe care le-a cunoscut.

Vorbeşte despre oameni, despre dragoste, despre putere, despre vină şi despre întâmplări mărunte prin care scoate la iveală trăsături umane.

Confesiunea nu are o succesiune anume, depinde de starea şi de fluxul gândurilor naratorului…se întrerupe dintr-o poveste pentru că şi-a amintit ceva, apoi revine şi reia de unde a rămas, totul curge cu naturaleţe şi chiar ai senzaţia că-l asculţi, nu că citeşti.

Deşi pare revoltat de atâta importanţă acordată cunoaşterii de sine, monologul este, de fapt, un fel de călătorie iniţiatică prin sine, iar scopul este atins, de cele mai multe ori, prin intermediul celorlalţi.

Pentru că nu este relevant că personajul povestitor a fost paznic la un hotel, apoi a fost comerciant şi a avut o papetărie şi că a lucrat şi ca jurnalist pentru ziarul local, sau că a fost căsătorit, dar nu este convins că şi-a iubit soţia, sau că a fost întotdeauna un nehotărât, nu voi insista pe aceste detalii din carte, ci pe ideile şi paragrafele care mi-au atras atenţia.

Nu înţeleg această dorinţă de a te cunoaşte pe tine însuţi, de a săpa, de a scormoni în măruntaiele mizerabile ale identităţii uneori ajutat de un expert. Ce te aştepţi să găseşti în acel gunoi? Vă imaginaţi un epitaf care să spună: “Aici zace unul care a reuşit să se cunoască pe sine însuşi?” Nu, mie mi se pare interesantă lumea, faptul de a asista pe degeaba la spectacolul dat de ceilalţi. E destul că te suporţi pe tine însuţi toate zilele anului şi toate orele zilei. Nu credeţi? La naiba cu tot eul şi cu tot ce ţine de el.

Ce fel de bunătate e asta a mea? mă întrebam. Ca mai toată lumea, eram bun nu pentru binele pe care îl făceam, ci pentru răul pe care nu-l făcea. Virtuoşi din ăştia sunt mulţi. […] În sfârşit, aşa sunt eu. Un om fără virtuţi, un deşert în care nu cresc buruieni, e drept, dar nici nu creşte măcar cea mai umilă floare. Şi, la o adică, oare cei din jur răspundeau la nobila mea pornire de a face bine? Nu, trecea total neobservată. Oamenii zic: “Te-ai îngrăşat” sau “Arăţi bine”, dar nu zic, chiar după o lungă conversaţie, “Eşti mai bun”, ori mai crud, ori mai prost, ori mai inteligent. Oamenii văd numai ce e clar ca bunăziua şi se bazează pe aparenţe, fără să observe schimbările care au loc în adâncul fiinţei.

Uneori, tot ceea ce ating devine ireal. Dar asta ni se întâmplă aproape tuturor, nu credeţi? Să zicem că suntem fiii legitimi ai realităţii şi bastarzii ficţiunii.

Sunt oameni care trăiesc clipa şi pentru ei trecutul e un lucru mort, fără relicvele şi suvenirurile obişnuite. Alţii, totuşi, trăiesc într-un prezent care curge fără încetare din trecut şi ale cărui ape au gustul izvoarelor originare şi al distanţelor pe care le-au parcurs şi al substanţelor binefăcătoare sau toxice pe care le poartă, astfel încât, trăind prezentul, trăiesc şi ceva din ziua de ieri, ceva ce niciodată nu se trăieşte până la capăt.

Uneori, fericirea ni se dăruieşte pur şi simplu, o avere făcută din mărunţiş, dar chiar şi aşa, tot o avere rămâne.

Viaţa e ciudată, nu credeţi? Dar oricum, ne place să trăim. Mă rog, în cazul meu, se poate spune că viaţa îmi place nu atât în clipa în care o trăiesc, ci mai ales după, când îmi amintesc şi pot retrăi în detaliu ceea ce atunci, în goana şi zarva prezentului, nu am avut timp să savurez…

Încă o zi. Nu ştiu dacă vi se întâmplă, dar unii îşi trăiesc zilele gândindu-se că viaţa e mereu ceva mai încolo. Poate după acea cotitură a drumului. Acolo ne aşteaptă o petrecere. Nu auziţi învălmăşeala şi muzica de întâmpinare? Acolo îţi vei achita în sfârşit datoriile, vei încasa capitalul cu dobândă, vei cunoaşte gustul promisiunilor, în sfârşit împlinite. […]Hai, grăbeşte-te, eşti aşteptat! Şi grăbeşti pasul, sari, dansezi, alergi către acea minune şi aşa trec zilele.

4 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.