Matei Brunul

Despre România anilor ’50-’60 nu prea am citit, aşa încât am găsit că romanul lui Lucian Dan Teodorovici abordează exact partea din comunism care, cumva, mi-a scăpat şi mă refer la literatură, filme…Prin prisma acestora, am cunoscut mai degrabă atmosfera comunistă a anilor ’70-’80.

Matei Brunul are aproape 40 de ani, dar nu-şi aminteşte nimic din ultimii 20 de ani. O boală mai puţin cunoscută i-a şters din minte, în urma unui accident, ce a fost şi ce-a făcut în aceşti 20 de ani. Îl are pe Vasilache, o păpuşă de lemn, pe care a primit-o în spital şi despre care i s-a spus că i-a aparţinut. Ce legătură este între această păpuşă şi trecutul său, cine este tovarăşul Bojin şi de ce acesta şi partidul se îngrijesc de el, după ce înţelege că a fost condamnat şi închis pentru ceva grav, nu ştie.

Puţin câte puţin, vom descoperi odată cu Matei Brunul, dar şi separat de personaj, uneori, ce se ascunde în cei 20 de ani…profesia de păpuşar a Brunului şi pasiunea cu care i s-a dedicat, “crimele” lui împotriva sistemului, familia sa, dar şi implicarea singurelor persoane existente în viaţa lui, tovarăşul Bojin şi Eliza.

Lucian Dan Teodorovici alternează planurile temporale într-un fel care te ţine cu respiraţia tăiată pe tot parcursul romanului, într-o structură bine închegată din care nu lipseşte nimic.

Cunoscând spaţiul concentraţionar comunist mai mult din poveşti, cred că, în abordarea unei astfel de teme, este foarte importantă nu doar oferirea unei informaţii cu privire la acea perioadă şi la întâmplări, ci crearea atmosferei aferente, zugrăvirea închisorilor într-un mod care să atingă şi cititorul nefamiliarizat direct cu ororile din acele vremuri, iar romanul Matei Brunul este un exemplu în acest sens.

Atmosfera apăsătoare, care mi-a amintit întrucâtva de cea din cărţile lui Paul Goma citite demult, m-a urmărit nu doar în timpul lecturii, ci şi după ce închideam cartea…era în continuare prezentă şi nu-mi dădea pace până nu o redeschideam să citesc mai departe.

M-au impresionat mult pasajele în care Brunul, condamnat la muncă silnică pe un şantier, se bucura de câteva secunde “furate” ori de câte ori ajungea în dreptul unei ferestre şi putea să vadă panorama oraşului în lumina soarelui.

Apoi, când au urcat la al patrulea etaj, cel care i-a oferit lui Bruno o panoramă şi mai amplă, şi-a asumat tot mai des o oboseală care-l făcea să se sprijine de marginile balconului secunde bune şi care, în pofida ţipetelor enervate şi a ameninţărilor celor ce-i păzeau, merita jucată pentru ca memoria să adune cât mai mult din priveliştea ce i se arăta.

 

Citind Matei Brunul, m-a bântuit o oareşce comparaţie cu romanul O mie nouă sute optzeci şi patru de George Orwell, comparaţie căreia îi face faţă cu brio.

Procesul de reeducare se află, însă, în altă etapă şi se bazează pe premise mult favorabile modelatorilor, pentru că Brunul, odată pierdută mare parte din memorie, este gata de modelare pentru a fi transformat într-un om nou pe placul partidului, care nu trebuie decât să apuce firele şi să manevreze păpuşarul devenit la rândul său păpuşă umană.

…iată, de aproape doi ani se vedea nevoit să inventeze doar moduri noi de a-l păcăli pe Brun, de a-i introduce în mintea lui, stearpă pe o perioadă de douăzeci de ani, o altă istorie decât cea reală, de a-l transforma într-un “om nou”.
În prima fază, îl bucurase cumva asta. Până la urmă, semăna pe undeva cu o invenţie tehnică: iei un om puţin stricat pe alocuri, îl repari, dar nu-i bagi piesele iniţiale, ci nişte piese noi, mai bune, care-l fac mai funcţional în contextul actualei societăţi, mai evoluate.

Aceasta este misiunea tovarăşului Bojin, “prietenul” apărut din senin la căpătâiul Brunului pentru a-i oferi o nouă şansă. Faţă de acest personaj nu poţi avea o atitudine radicală, aşa cum ar cere scopul şi activitatea lui, suficiente pentru a-l face neplăcut. Pendulând între două tipuri de adevăr, cel pe care-l absoarbe din exterior şi mai ales din sistem şi adevărul propriu, pe care-l simte, alegând între ele în funcţie de context, superficial şi oportunist uneori, dar şi cu oareşce accese de bunătate şi înţelegere, Bojin reuşeşte să devină şi simpatic cititorului.

Deviind puţin de la universul romanului, teza celor două adevăruri mi se pare foarte reală şi aplicabilă în general. În multe contexte din mediile cu care venim în contact, avem de-a face cu un adevăr oarecum impus, la care trebuie să ne raliem, şi un adevăr propriu, pe care alegem când îl expunem şi când nu.

În ce-l priveşte pe Brun, recunosc că mi-aş fi dorit un alt destin pentru el şi că, de dragul lui, eram gata să mă mulţumesc cu finalul ce pare previzibil la un moment dat, chiar dacă mi s-ar fi părut prea liniar şi prea simplu. Deznodământul ales de scriitor, însă, este singurul verosimil, potrivit cu romanul şi, mai ales, cu personajul.

Matei Brunul este unul din cele mai bune romane citite în ultima vreme şi, fără dubiu, îl recomand ca “must read” Smile

Pentru că abia atunci, în iarna dintr 1948 şi 1949, a început să înţeleagă că istoria mare avea întotdeauna o putere covârşitoare asupra unei istorii mici, personale.

“Frumuseţea nu contează”, aşa îi spusese Bruno într-una din discuţiile lor, “marioneta devine frumoasă prin mişcări, iar mişcările sunt bine susţinute numai în cazul în care centrele de greutate sunt perfect poziţionate.”

6 comments

Leave a Reply to Rontziki Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.