Sau Little White Lies, cum îl găsiţi pe imdb, este un film regizat de Guillaume Canet (unul din preferaţii mei din Jeux d’enfants şi Ensemble c’est tout), nominalizat la categoria cel mai bun film la European Film Awards.

Canet nu este la prima întâlnire cu regia. Am văzut acum vreun an Ne le dis à personne, o combinaţie de film poliţist, thriller şi de dragoste, care mi-a plăcut foarte mult, iar acum nu pot decât să mă bucur când văd că Guillaume Canet poate şi mai mult, pentru că Les petits mouchoirs este altceva.

Distribuţia este una pe măsură şi, în mod special, m-au încântat Marion Cotillard, François Cluzet şi Gilles Lellouche, acesta din urmă nominalizat la categoria cel mai bun actor într-un rol secundar la Premiile César.

Filmul este povestea unui grup de prieteni care se pregătesc de vacanţă. Unul din ei are un accident şi este internat la terapie intensivă, iar ceilalţi decid că, neavând cu ce-l ajuta, pot pleca în vacanţa plănuită.

Fiecare are o poveste, fiecare are un secret sau o suferinţă, dar fiecare gestionează problemele în mod diferit…cei mai mulţi aleg menţinerea aparenţelor. Filmul nu ne arată practic nimic nou, nimic din ceea ce nu ştim şi nu facem cu toţii şi, tocmai de aceea, este un film de văzut.

Sunt necesare momente de criză, e nevoie de întâmplări care să ne zdruncine pentru a lăsa deoparte grija pentru imagine, pentru părerea celorlalţi şi a fi noi înşine. Consumăm extrem de multă energie pentru a-i minţi pe cei apropiaţi, pentru a ascunde de ei ceea ce ne doare şi sfârşim prin a ne minţi pe noi înşine.

Les petit mouchoirs te face să râzi, dar este imposibil să nu-ţi aducă şi lacrimi în ochi, îţi aminteşte că, de cele mai multe ori, atingem cu adevărat sensibilul şi frumosul în momentele cele mai dureroase.