Dragostea pentru o fiinţă este dragostea pentru altceva sau invers?

Citind în O dragoste de Dino Buzzati despre cum totul în jur se însufleţeşte şi are altă culoare, alt aer atunci când eşti îndrăgostit, mi-am amintit de rândurile lui Marcel Proust, care spunea că, mai degrabă, atunci când ne îndrăgostim, proiectăm asupra unei persoane ceea ce există deja în noi şi se hrăneşte, temporar, în lipsa cuiva căruia să-i închinăm sentimentele, cu stările pe care ni le dă, de exemplu, natura, că îmbogăţim persoana şi propriile noastre sentimente cu elemente exterioare.

O taină foarte simplă: dragostea. Tot ceea ce ne fascinează în lumea neînsufleţită, pădurile, şesurile, râurile, munţii, mările, văile, stepele, mai mult, şi oraşele, palatele, pietrele, mai mult, noaptea, stelele, vântul, toate acestea, indiferente în sine şi goale de sens, se umplu de înţeles omenesc, fără ca noi s-o bănuim, conţin presimţirea dragostei.

Cât îl uimea faptul că nu-şi dăduse seama până acum! Ce interes ar fi putut trezi o stâncă, o pădure, o ruină, dacă în ele n-ar fi fost implicată o aşteptare? Şi a cui aşteptare, dacă nu a ei, a fiinţei care ne-ar putea face fericiţi?

Ce meschină ar fi, dinaintea spectacolului naturii, exaltarea noastră spirituală, dacă ne-ar privi doar pe noi şi nu s-ar putea răsfrânge şi asupra altei fiinţe!

Dino Buzzati – O dragoste

şi

Presimţisem altădată la Champs Elysées şi de atunci îmi dădusem mai bine seama că, fiind îndrăgostiţi de o femeie, proiectăm pur şi simplu în ea o stare a sufletului nostru; că, prin urmare, lucrul de căpetenie nu e valoarea femeii, ci adâncimea acestei stări.

Chiar când, fără să-mi dau seama, mă gândeam la ele, cu mai multă inconştienţă încă, ele erau pentru mine ondulaţiile muntoase şi albastre ale mării, profilul unui defileu în faţa mării. Nădăjduiam să regăsesc marea dacă m-aş duce în vreun oraş în care s-ar afla ele.

Dragostea cea mai exclusivă pentru o fiinţă este totdeauna dragostea pentru altceva.

Marcel Proust – La umbra fetelor în floare

Înclin să le dau dreptate ambilor…Proust a căutat să exprime că, deşi de cele mai multe ori nu suntem conştienţi sau credem chiar contrariul, există un fond pe care se poate instala iubirea, că interiorul nostru îi dă putere, în timp ce Buzzati a ales să redea unul din efectele iubirii.

Dacă viziunea lui Buzzati ne este familiară din literatură, muzică, cinematografie, experienţele proprii, la spusele lui Proust încă mai meditez…aş vrea să-l contrazic şi să spun că nu, iubirea are legătură cu persoana iubită, mai puţin cu interiorul nostru, dar am constatat de-a lungul timpului că nu este chiar aşa…

Nu e vorba doar de persoană, aşa cum nu este vorba doar de starea noastră temporară de preaplin, ci de o îmbinare fericită a lor, zic eu…Voi ce ziceţi?

Aceasta ar fi o completare a postării Scânteie pe zăpadă, în care mă frământa “de ce iubim?” Smile

3 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.