După ce-am citit O mie nouă sute optzeci şi patru de George Orwell, trebuia, fireşte, să văd şi filmul.

Îl văzusem demult şi nu-mi mai aminteam mare lucru, doar câteva imagini obsedante, din acelea care rămân pe retină.

Despre subiect nu are sens să mai povestesc, pentru că l-am detaliat în postarea despre carte.

Pentru că romanul abundă în idei, în dezvoltări pe tema totalitarismului şi a resorturilor umane de care se foloseşte un regim pentru a se instala şi a se menţine la putere, iar aceste idei te acaparează, îţi pun mintea la contribuţie şi-ţi generează alte şi alte întrebări, trebuie să spun că impactul vizual al imaginilor create de Orwell nu a fost foarte puternic la momentul lecturii.

În timpul vizionării filmului, am regăsit detaliile concrete din carte, îmi aminteam exact rândurile cu descrierile transpuse în film, ceea ce înseamnă că ele mi-au captat atenţia şi s-au fixat în minte, dar eram prea concentrată la cuvinte ca să vizualizez foarte bine şi imaginile zugrăvite de Orwell…şi poate, cumva, mintea mea a şi refuzat să le creeze. Recunosc că la unele scene am întors privirea de la film pentru că nu puteam să le văd, cu atât mai mult cu cât le şi anticipam deja.

Regizorul Michael Radford a creat o peliculă imposibil de scos din minte, la fel cum este şi cartea lui Orwell. Imagini obsedante, foarte puţine culori vii în contrast evident cu atmosfera generală gri, ştearsă şi sumbră, iar sărăcia, frica, angoasa generală sunt de-a dreptul palpabile…

Filmul dă reale senzaţii fizice, nu se poate să nu ţi se strângă stomacul şi să nu ţi se încreţească pielea când vezi mulţimile de oameni în timpul minutelor de ură, copiii în timpul cântărilor înălţate Fratelui cel Mare, ca să nu mai spun de expresivitatea personajelor centrale. John Hurt şi Richard Burton au jucat genial!

Finalul nu mi s-a părut la fel de tranşant precum cel al cărţii şi, în mod cert, dacă nu aş fi citit întâi cartea, l-aş fi interpretat altfel.

Oricum, deşi rar mi se întâmplă să fiu foarte impresionată de un film făcut după o carte pe care am citit-o şi care mi-a plăcut foarte mult, în cazul O mie nouă sute optzeci şi patru cred că poţi avea o imagine completă numai după ambele. Filmul fără carte, dar şi cartea fără film ar fi parcă incomplete.