Cele zece reguli ale dominaţiei

Câte cursuri şi câte cărţi pe tema leadership!

Există deja sintagma “arta de a conduce”…

Totul ar fi mult mai simplu dacă am lua exemplu de la…animale. De fapt, toate cursurile, cărţile regulile pe temă au  decla bază descifrarea unor tendinţe şi comportamente naturale.

După ce v-am povestit despre Zoomenirea, o să redau regulile şi câteva pasaje mai reprezentative din capitolul Statut şi superstatut, în care Desmond Morris vorbeşte despre lupta pentru dominare şi dezbate detaliat “cele zece porunci ale dominaţiei”, comparând felul în care sunt ele puse în aplicare de animale cu cel în care le aplică liderul uman.

În interiorul oricărui grup organizat de mamifere, indiferent cât de cooperant, va exista întotdeauna o luptă pentru dominare. Dacă disputele pentru dominaţie creează dificultăţi animalelor de la zoo, a căror densitate este moderată, atunci este evident că dilema va fi mult mai mare pentru vastele supertriburi hipertrofiate ale grădinii zoologice umane.

Atunci când triburile au evoluat în supertriburi, iar relaţiile dintre indivizi au devenit din ce în ce mai impersonale, problema statutului s-a extins rapid, devenind coşmarul numit superstatut.

Dacă vrei să-ţi conduci grupul şi să-ţi păstrezi cu succes poziţia dominantă, trebuie să respecţi cele zece reguli de aur. Acestea se aplică tuturor liderilor, de la babuini până la preşedinţi şi prim-miniştri moderni.

Cele zece porunci ale dominaţiei sunt următoarele:

1. Trebuie să-ţi etalezi clar însemnele, postúrile şi gesturile dominaţiei.

Acolo unde împăraţii le-au făcut loc preşedinţilor şi prim-miniştrilor aleşi, etalarea dominaţiei personale a devenit touşi mai puţin făţişă. Pierderea grandorii hainelor poate fi compensată prin caracteristicile elaborate şi unice ale camerelor din care conduce şi ale clădirilor în care trăieşte şi lucrează. El poate continua să se înconjoare de un grup extins de “subordonaţi profesionali” – ajutoare, secretari, servitori, asistenţi personali, gărzi de corp, însoţitori şi tot restul – a căror treabă este mai mult să fie văzuţi că îi sunt servili, întărindu-i astfel imaginea de superioritate socială. Nu este repezit, nu are ticuri, nu se foieşte şi nu şovăie. Acestea sunt reacţii caracteristice subordonaţilor.

2. În momente de competiţie activă, trebuie să-ţi ameninţi subordonaţii cu agresivitate.

Conducătorii umani recurg la această strategie din timp în timp, dând decrete severe, efectuând inspecţii fulger sau ţinând discursuri energice. Dacă eşti şef, este periculos să treacă prea mult timp fără a fi auzit, văzut sau fără a-ţi face simţită prezenţa. Dacă circumstanţele nu justifică o demonstraţie de forţă, atunci ele trebuie inventate. Nu este suficient să deţii puterea, trebuie să se şi vadă că o deţii.

3. În momentele de provocare fizică, tu (sau delgaţii tăi) trebuie să fii capabil să-i supui cu forţa pe subordonaţi.

În situaţii extreme, un despot va utiliza o clasă şi mai specializată de represori (cum este poliţia secretă), a cărei treabă este aceea de a înăbuşi atacurile represorilor obişnuiţi în cazul în care aceştia îi scapă din mână. Prin manipulare şi administrare inteligentă, este posibil de condus un sistem agresiv de acest gen, în aşa fel încât doar liderul să deţină suficiente informaţii despre ce se întâmplă pentru a putea controla situaţia.

4. Dacă într-o dispută este nevoie de mai mult de minte decât de muşchi, trebuie să dai dovadă de mai multă inteligenţă decât subordonaţii tăi.

În acest caz, regula de aur a conducerii, care într-o epocă raţională este greu de acceptat, este aceea că de fapt contează cum faci ceva, mai degrabă decât ce faci. Trist, dar adevărat: un lider care face lucruri greşite, însă în felul care trebuie, va avea parte, până la un punct, de mai multă loialitate şi succes decât un lider care face ceea ce e bine, însă într-un mod neadecvat. Progresul civilizaţiei a suferit în repetate rânduri din acest motiv.

5. Trebuie să suprimi certurile care se iscă între subordonaţii tăi.

O comunitate certăreaţă este extrem de ineficientă şi trebuie păstrat un anumit nivel al controlului şi al influenţei.

6. Trebuie să-ţi recompensezi subordonaţii imediaţi, permiţându-le să se bucure de beneficiile rangurilor înalte.

Orice lider uman care omite această regulă nu va întârzia să se afle în dificultate. Multe lucruri se pot petrece pe la spatele lui. Sistemul de recompensare a subordonaţilor cere mare iscusinţă. O recompensă prost aleasă poate conferi prea multă putere unui rival serios. Problema este că un adevărat lider nu se poate bucura de prietenie adevărată. Nu contează cât de bine intenţionaţi sunt partenerii într-o astfel de prietenie, amabilităţile şi linguşirile vor arunca inevitabil nori asupra relaţiei.

7. Trebuie să-i protejezi pe membrii mai slabi ai grupului de persecuţii nejustificate.

Liderii umani şi-au extins treptat protecţia asupra celor slabi prin includerea bătrânilor, a bolnavilor şi a infirmilor. Acest lucru s-a întâmplat deoarece conducătorii eficienţi, pe lângă protecţia copiilor, care într-o zi vor îngroşa rândurile adulţilor, au nevoie şi să reducă grijile adulţilor activi, care se simt ameninţaţi de îmbătrânire, îmbolnăvire subită sau infirmitate.

8. Trebuie să iei decizii cu privire la activitatea socială a grupului tău.

Chiar dacă o societate se află pe un drum clar şi satisfăcător, este vital pentru un lider să schimbe acest curs în anumite aspecte, pentru a-şi face simţită prezenţa. Nu este de ajuns să schimbe ceva pur şi simplu ca o reacţie la ce nu merge bine, trebuie să insiste asupra unor noi linii de dezvoltare, în mod spontan, din proprie voinţă, altfel va fi considerat slab şi tern. Dacă nu are deja preferinţe şi entuziasm, atunci trebuie să le inventeze. Dacă oamenii observă că liderul pare să aibă convingeri puternice în unele privinţe, atunci va fi luat şi mai în serios în toate privinţele.

9. Din când în când, trebuie să-i linişteşti pe subordonaţii de la baza ierahiei.

Liderii umani, care de obicei pot fi duri şi rigizi cu subordonaţii lor imediaţi, adoptă frecvent o atitudine de supunere prietenoasă atunci când intră în contact cu subordonaţii cei mai umili. Acestora le oferă o faţadă de curtoazie exagerată, zâmbesc, îşi flutură braţele, strâng mâinile interminabil şi chiar mângâie copiii. Însă zâmbetele li se şterg rapid de pe faţă, odată ce le întorc spatele şi revin în lumea nemiloasă a puterii.

10. Trebuie să ai iniţiativă pentru respingerea ameninţărilor sau a atacurilor ce vin din afara grupului.

În momente de ameninţare, capacitatea unui conducător este pusă la grea încercare, însă, într-un anumit sens, mai puţin grea decât în vreme de pace. Ameninţarea externă are un efect de coeziune atât de puternic asupra membrilor grupului, încât sarcina liderului este în multe privinţe uşurată. Cu cât este mai îndrăzneţ şi mai cutezător, cu atât mai pasional pare că apără grupul, care, luat de valul emoţiei, nu-i pune la îndoială nici o clipă acţiunile (aşa cum ar face pe timp de pace), indiferent cât de nesocotite ar fi ele. Având toate acestea în minte, nu este de mirare că, pe timp de pace, liderii sunt predispuşi să inventeze sau cel puţin să exagereze ameninţările unor puteri străine, pe care le pun pe seama unor posibili inamici. Puţină coeziune în plus aduce avantaje.

E clar că liderul uman modern are probleme în a-şi duce la îndeplinire eficient rolul de conducător. Unii au spus că, pentru a fi un conducător de succes în lumea modernă, un om trebuie să fie pregătit să ia decizii importante bazate pe informaţii minime. E o modalitate înspăimântătoare de a conduce un supertrib şi totuşi se întâmplă tot timpul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.