Corecţii

M-am obişnuit ca, atunci când citesc literatură contemporană, mai ales cărţi despre care am auzit deja că sunt adevărate revelaţii, să fiu frapată, cartea să aibă în ea ceva şocant, indiferent dacă-şi atinge sau nu scopul în ce mă priveşte, să dezvăluie realitatea pe care o trăim cu atitudinea şi sub forma unei demascări.

Cam astea erau aşteptările şi în ce priveşte romanul lui Jonathan Franzen şi, dacă mi s-ar fi spus, înainte de a o citi, că nu voi da peste nimic şocant, că viaţa familiei Lambert, relatată inclusiv prin prisma unor detalii pe care nu vezi ce rost ar avea să le găseşti într-o carte, nu ascunde ceva neobişnuit, aş fi zis probabil: la ce s-o citesc?!

Şi aş fi ratat un roman extraordinar, care tocmai prin faptul că nu este scris să şocheze, autorul neatribuindu-i nici un moment velităţi de carte-revelaţie, neavând atitudinea de “staţi să vă povestesc eu cum trăiţi, de fapt, în cercul vostru strâmt, şi habar nu aveţi”, ajunge exact acolo unde trebuie.

Prin povestea care nu frapează, prin întâmplările care, chiar şi cele mai puţin obişnuite, nu sunt foarte impresionante, Franzen te pune faţă în faţă cu realitatea, exact aşa cum este ea, fără ascunzişuri, fără artificii, fără subînţelesuri care să-ţi creeze impresia că cine ştie ce ai descoperit, şi, pe măsură ce o recunoşti, cu cât o consideri mai banală, cu atât îţi dai seama cât este de în neregulă, iar aceasta este adevărata revelaţie.

Atunci când realităţile neplăcute, precum lipsa de sensibilitate, înstrăinarea, egoismul şi individualismul, sunt redate cu aplomb şi exagerare, te legi tocmai de acea exagerare pentru a nu admite că le vezi de fapt în fiecare zi. Corecţii, însă, este o oglindă a realităţii contemporare, una cât se poate de naturală, care nu îngroaşă şi nu subţiază nici o linie, iar imaginea reflectată, care, la prima vedere, pare normală, începe să-ţi pună probleme tocmai din această cauză şi abia după ce închizi cartea şi vezi ansamblul, îţi dai seama ce ai citit de fapt…cel puţin mie aşa mi s-a întâmplat.

Familia Lambert pare o familie normală: mama, tata şi trei copii, fiecare zbătându-se să-şi găsească locul…în viaţa lor.

Gary, un bărbat realizat, după criteriile actuale, vicepreşedinte al unei bănci, căsătorit cu Caroline, încă surprinzător de îndrăgostit şi de atras de soţia lui, şi tată a trei copii, se joacă de-a v-aţi ascunselea cu o depresie clinică şi îşi îneacă amarul în băutură. Chip, fost profesor concediat pentru o aventură cu o studentă şi consum de droguri, se străduie să scrie un scenariu care să-i aducă liniştea financiară, dar sfârşeşte prin a desfăşura activităţi ilegale prin Lituania. Denise, chef la restaurante rafinate, parcă îşi petrece viaţa construind şi distrugând apoi tot ce a construit, pentru că, deşi talentată, admirată şi curtată de bărbaţi, este într-o continuă şi nereuşită căutare de sine.

Tatăl, Alfred, cândva un cap de familie puternic, dar rece şi lipsit de empatie, este bolnav de parkinson şi demenţă,  iar Enid, mamă care se complace în a minţi şi a se minţi pe sine cu privire la succesul şi fericirea copiilor, şi soţie obosită, acumulând frustrările unei căsnicii în care nu s-a simţit apreciată pentru eforturile depuse, simte nevoia unei eliberări.

Pe parcursul lecturii, am fost concentrată pe relaţiile de familie, pe problemele relativ fireşti cu care fiecare din personaje se confruntă, pe observaţiile fine, uneori ironice, şi foarte lucide asupra societăţii de consum, şi de-abia spre final, m-a intrigat prăpastia existentă între generaţii şi care dă, cumva, dimensiunea vremurilor pe care le trăim. De la cuplul conservator format din Alfred şi Enid la vieţile pe care le duc cei trei copii, la mentalităţile acestora, este o diferenţă ca de la cer la pământ.

Tot romanul este construit în jurul dorinţei lui Enid de a aduna toată familia în casa părintească pentru un ultim Crăciun. Rugăminţile şi insistenţele lui Enid, dezinteresul copiilor în legătură cu acest Crăciun ar trebui să facă previzibile atitudinile şi întâmplările ce au loc cu ocazia reunirii familiei, dar rămân totuşi surprinzătoare individualismul şi lipsa de empatie a membrilor familiei, în ciuda faptului că, totuşi, nu se au decât unii pe ceilalţi, cu excepţia lui Gary, care are o soţie şi trei copii manipulaţi enervant de asiduu de către aceasta contra lui, pentru atingerea propriilor scopuri, aş zice chiar ambiţii.

Prietenii superficiale, încercări de regăsire de sine prin, culmea, fugă şi uitare de sine, ignorare şi refuzare de asumare, însingurare, pragmatism şi duritate duse uneori la extrem, dar deloc străine realităţii, căutarea plăcerilor într-un soi de masochism general, condimentate însă şi cu momente de comunicare şi introspecţii care vădesc un sâmbure de umanitate gata să fie înăbuşit, toate acestea ar fi notele dominante ale societăţii zugrăvite în Corecţii.

Despre scriitura lui Jonathan Franzen ce să mai spun?! Cred că s-a înţeles deja că naturaleţea este nota de bază, iar stilul te fură şi nici nu-ţi dai seama când trec 500 de pagini…m-am simţit ca şi cum aş fi urmărit un serial interesant care, la final, nu pricepeam de ce s-a terminat, pentru că făcea cumva parte din viaţa mea şi aş fi citit în continuare despre familia Lambert.

În plus, folosirea unor comparaţii cu obiecte uzuale, cu activităţi banale şi cotidiene pentru redarea unor stări, a unor idei şi chiar a actului sexual mi s-a părut genială (“Viaţa avea, din experienţa ei, un luciu ca de catifea. Te priveai dintr-un anume unghi şi nu vedeai decât ciudăţenii. Dar, dacă mişcai puţin capul, totul părea aproape normal.”). Un alt exemplu este cel pe care l-am copiat aici.

Cu greu m-am abţinut să nu încep imediat Libertate, dar am observat de-a lungul timpului că este mai bine să nu citesc la rând cărţi ale aceluiaşi autor pentru a le savura distinct după ce se aşează complet impresiile produse de cea citită deja.

Comments

6 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.