Prima întâlnire cu Julian Barnes a fost Privind în soare, care mi-a plăcut, dar mi-a dat impresia de roman cam “împrăştiat”.

Titlul Café au lait m-a intrigat şi ideea că Julian Barnes face o incursiune de câteva secole prin viaţa provincială franceză mi s-a părut interesantă.

Cu toate astea, cartea nu m-a atins mai deloc…nu ştiu, poate nu am avut eu dispoziţia necesară sau, poate, pur şi simplu nu gust comparaţia anglo-franceză. Cu siguranţă pentru englezi şi pentru francezi este o carte minunată, dar pe mine nu m-a convins, m-am surprins de nu ştiu câte ori evadând din paginile ei în gândurile mele, recitind ce parcursesem doar cu ochii.

Povestioarele din Café au lait relatează mici episoade de interacţiuni între englezi şi francezi, de la muncitorii britanici care au participat la construirea reţelei de căi ferate a Franţei, până la biciclişti englezi concurenţi în cadrul competiţiei Tour de France, de la englezoaice care se stabilesc în Franţa şi se ocupă cu viticultura şi producţia de vinuri până la britanicii căzuţi în război pe pământ francez şi mormintele şi monumentele dedicate acestora.

Pot spune că redarea diferitelor epoci i-a reuşit destul de bine lui Barnes, dar intercalările de alte poveşti în unele din povestirile din carte m-au cam pierdut la un moment dat.

O recenzie detaliată şi o explicaţie foarte faină pentru titlu am găsit pe bookblog.

Gândindu-mă retrospectiv, apreciez mai mult Privind în soare şi intenţionez să citesc şi Puls. Am găsit o delicateţe şi o subtilitate care mă atrag la Julian Barnes şi încă mai sper că mă va impresiona de-a binelea