La piel que habito

Ultimul film al lui Almodovar a făcut valuri şi la Bucureşti. În cadrul evenimentului Les films de Cannes a Bucharest, pelicula a fost difuzată de 2 ori. Am ajuns la cea de-a doua difuzare şi ni s-a spus că sala a fost la fel de plină şi la prima…s-a stat literalmente pe jos, pe scări, pe oriunde s-a putut şi cred că nimeni nu a regretat vizionarea chiar şi în astfel de condiţii.

Am ieşit din sală într-o stare efervescentă, cu mintea bombardată de idei, de imagini şi cu un singur cuvânt pe buze: genial!

Sub nici o formă nu se poate povesti filmul, trebuie musai văzut!

Şi totuşi, încerc să-mi adun gândurile şi să transpun câteva din ele cu dorinţa să vă conving că este de neratat şi cu intenţia de a nu uita cumva ceva din ce-am trăit referitor la acest film.

Oare cum e să fii prizonier în propriul trup, în propria piele?! Pentru că cei mai mulţi dintre noi ne asumăm “identitatea” dată inclusiv de corpul fizic, ne acceptăm trupul şi-l considerăm o parte a noastră, imposibil de separat de restul, ne vine foarte greu să înţelegem drama celor care, indiferent de motiv şi din a cui decizie, se consideră prizonieri în propria piele.

Almodovar reuneşte aici temele care, cumva, nu i-au dat pace de-a lungul timpului, pe care, uneori mai profund, alteori doar tangenţial, le-a atins şi în celelalte filme ale sale: obsesia, căutarea propriei identităţi, abuzul fizic şi psihic ca şi metode de convingere, abuzul exercitat asupra celor lipsiţi de posibilitatea de a se apăra, dragostea maternă.

Cel mai mult mi-a amintit de Átame, din cauză că, pentru câteva secunde, mi-a trecut prin minte eventualitatea unui final similar, de Todo sobre mi madre, prin reluarea uneia din temele frecvent abordate de Pedro Almodovar, aceea a identităţii sexuale şi a confuziei cu privire la aceasta şi de Hable con ella prin schimbarea destinelor unor oameni care nu au capacitatea de a riposta, doar pentru urmarea propriilor obsesii. Acum îmi dau seama şi nu ştiu dacă este întâmplător că actorii, care au jucat roluri importante în cele trei filme cu care am asociat rapid La piel que habito, sunt aici protagoniştii principali: Antonio Banderas, Elena Anaya şi Marisa Paredes.

Ceva m-a frapat şi mi-a dat senzaţia unui Almodovar în variantă nouă, modificată: e primul film, cel puţin din cele pe care le-am văzut eu, în care decorul este unul fastuos…când am văzut ce maşină conduce personajul lui Banderas, mă întrebam dacă am nimerit la filmul lui Almodovar Smile

Poate şi în alte filme ale regizorului spaniol apar personaje bogate, dar în nici unul opulenţa nu este atât de evidentă ca în La piel que habito. La fel cum, în cele mai multe pelicule semnate Almodovar, personajele nu tind spre perfecţiune estetică, din contră, distribuţia a uimit adeseori prin trăsături fizice la limita urâtului, aspectul estetic fiind complet ignorat, iar personajele devenind iubite şi chiar adorate pe parcursul vizionarii pentru exact ceea ce regizorul a intenţionat să transmită prin ele. Evident, exceptăm rolul jucat de Penelope Cruz în Los abrazos rotos şi alte, de-altfel puţine, prezenţe feminine a căror frumuseţe a fost atent evidenţiată atunci când vreun rol a cerut asta.

Acum însă, pielea în care trăieşte fiecare personaj este una frumoasă, atrăgătoare ca şi ambalaj, şi nu este valabil numai pentru personajul Verei (Elena Anaya), cea “îmbrăcată” complet în noul tip de piele descoperit de doctorul Robert Ledgard (Antonio Banderas) şi, cum spuneam, contextul material în care trăiesc personajele este unul frumos.

Diferenţa, însă, între vizual şi ce se ascunde dincolo, monştrii care locuiesc dincolo de înveliş, are un impact cu atât mai mare.

Filmul te ţine cu ochii lipiţi de ecran până la ultima secundă şi devii, vrând, nevrând, un mic regizor care nu se poate abţine să nu anticipeze, să nu caute explicaţii. Suspansul, tensiunea, efervescenţa mentală nu se termină odată cu elucidarea misterului, pentru că mai multe variante de final par la fel de plauzibile, aşa că, până în ultimul moment, eşti conectat la acţiune, la personaje, care încetează să fie nişte personaje de film, pentru că te vei trezi punându-te în pielea lor şi întrebându-te ce-ai face…

Efectul “Almodovar”, pentru că nu-i pot spune altfel, se resimte zdravăn şi după ce ai ieşit din sală, nu-ţi poţi deconecta mintea de la eventuale continuări, nu poţi să nu faci scenarii pentru ce se va întâmpla din punctul în care te lasă filmul.

La un moment dat, tragi concluzia: Almodovar a făcut ce-a vrut cu mintea ta, ţi-a deschis-o cum poate nu ştiai că poate fi, înţelegi deja mai bine natura umană şi, mai ales, faptul că nu e bătută în cuie, îţi dai seama, încă o dată, că nu există alb şi negru, că prejudecăţile şi judecăţile, în general, nu ar trebui să-şi aibă locul în lumea în care trăim.

Şi…mai vrei Almodovar! Dacă s-ar putea, imediat!!! Smile

P.S. N-am scris nimic despre cartea după care s-a făcut filmul, Mygale de Thierry Jonquet, dar voi scrie după ce voi face rost de ea şi o voi citi Smile

5 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.