Ce ne spunem când nu ne vorbim

Dintre cele trei piese regizate de către Chris Simion pe care le-am văzut, aceasta este singura de care m-am simţit dezamăgită. Te iubesc! Te iubesc? am văzut-o demult, mi-a plăcut cel mai mult şi intenţionez s-o revăd, iar despre Dragostea durează trei ani am scris aici.

Cum însă nu există numai alb şi negru şi, de cele mai multe ori, chiar şi atunci când nu sunt încântată de ceva, nu pot să nu remarc şi părţile bune, am impresii oarecum contradictorii şi aşa am să le şi povestesc Smile

Un lucru e clar: piesa m-a destins teribil şi am râs copios! Suficient, am putea spune, şi totuşi nu…Atribui meritul amuzamentului în mod special actorilor, care au fost extraordinari, în cele câteva roluri succesive pe care le-a avut fiecare.

Distribuţia a fost aceeaşi cu cea din Dragostea durează trei ani (puţin diferită de varianta în care am văzut eu piesa, cea cu Adriana Trandafir, nu pe cea cu Ilinca Goia), Cristi Iacob a fost demenţial, ca întotdeauna, Vitalie Bichir, mucalit, calm, a creat contraponderea perfectă, iar Ilinca Goia şi Gabriela Iacob au fost, de-asemenea, la înălţime.

Tema, dincolo de fidelitate, infidelitate, viaţa în cuplu, minciuna şi extrema bătaie de cap pe care şi-o asumă oamenii atunci când “joacă la două capete”, ca să citez din piesă, a fost fix pe gustul meu: ce ne spunem când nu ne vorbim nouă înşine, cum ne minţim, cum ne ignorăm adevăratele dorinţe, cum ne complacem în situaţii nefericite şi cum, inevitabil, minţindu-ne pe noi, minţim pe toată lumea, de fapt.

Din păcate, nu a fost suficient dezvoltată…abordarea unei astfel de teme şi lăsarea ei cumva suspendată mi-a sunat a scăpare. Poate a fost o scăpare intenţionată, poate s-a dorit numai să se arunce “nada” care să dea spectatorilor temă pentru acasă, dar am rămas cu senzaţia că între redarea unor situaţii concrete, hazlii, care iau ochii şi transmiterea unor idei relativ profunde a primat oferirea de pastile facile, uşor digerabile. Fiind o temă care mă preocupă, e foarte posibil ca “pretenţiile” să fi fost cât se poate de subiective.

E drept, piesa este o comedie, dar sunt de părere că aproape orice problematică serioasă, “adâncă”, mai ales când este vorba de relaţiile dintre oameni, poate fi şi uneori e chiar recomandat să fie tratată şi cu umor.

În ansamblu, impresia mea a fost că s-a pornit de la o amestecătură de idei, un caier, ca să mă exprim mai neoş, mare parte din ele interesante şi foarte potrivite pentru expunerea sub formă dramaturgică, dar au fost livrate la grămadă, fără a se insista suficient pe ele, cumva pe sistemul “câte puţin din toate”.

Asta nu înseamnă că nu le-am găsit faine, mai ales pe cele transmise prin monologul din finalul fiecărui act şi, în special, prin cel al lui Cristi Iacob de la finalul piesei:

“Odată am întrebat-o pe mama de ce avem doar o singură bătaie de inimă?
Iar ea mi-a zis:”Pentru a lăsa loc pauzelor dintre bătăi”.
Atunci eu i-am răspuns:”De ce avem nevoie de pauze?”
Iar ea calmă mi-a spus: “Avem nevoie de pauze ca mai tarziu să vină cineva să le umple”

Îmi place foarte mult includerea în piesele de teatru a unor elemente a căror prezenţă, până recent, nu am fi văzut-o ca şi potrivită contextului, cum ar fi proiectarea unor imagini foarte sugestive şi chiar filmuleţe, ringtone-uri şi altele, care, în Ce ne spunem când nu ne vorbim, sunt alese genial şi care, împreună cu replicile, parcă desprinse din conversaţii de unii trăite, de alţii auzite, contribuie la crearea senzaţiei de autentic.

În plus, coloana sonoră m-a uns pe suflet!!! Koop, Amy Winehouse, Iggy Pop…În momentul în care am auzit Koop Island Blues, am simţit că sunt exact unde trebuie, iar senzaţia a fost desăvârşită spre final când am ascultat:

 

4 comments

Leave a Reply to Ileana Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.