Au trecut câteva săptămâni de când am citit cartea lui Julian Barnes şi sper să-mi amintesc cât mai fidel ce-am gândit şi simţit pe parcursul lecturii. Şi, dacă nu reuşesc să însăilez nişte rânduri coerente şi interesante, nu e de vină doar timpul, ci şi cartea sau, mai bine zis, impactul ei…derutant…

Mi-a plăcut, asta pot spune clar de la bun început şi o să mai citesc Julian Barnes. Cu exprimări subtile, delicate, dar şi ironice, tandre, dar şi dure, stilul m-a cucerit.

Povestea în sine m-a făcut să mă simt puţin în ceaţă, dar am luat-o ca pe un pretext pentru a-şi expune ideile cam despre tot ce înseamnă viaţa. Temele abordate sunt cele de interes general, ca să spun aşa, dragostea, căsnicia, sexul, visele, naşterea, moartea, credinţa, iar faptul că autorul caută, dacă nu să le epuizeze, cel puţin să le atingă pe toate, face ca romanul să fie puţin “împrăştiat”, dând impresia de povestiri disparate cu aceleaşi personaje sau personaje ale căror destine se întrepătrund.

Impresia se poate datora şi încercării de a creiona o poveste pe o perioadă foarte lungă de timp, aproape un secol, din perioada interbelică până în zilele noastre, ultima parte derulându-se într-un viitor prea apropiat (2008-2016) faţă de momentul la care cartea a fost scrisă (1986) pentru ca elementele oarecum SF ale acestei părţi să fie verosimile.

În lumea naivă, dar savuroasă a micuţei Jean Sarjeant, mingile de golf s-ar putea transforma în frumoase zambile, iar sandvişurile au un muzeu al sandvişurilor. Jean creşte, descoperă dragostea sau cel puţin aşa crede, descoperă căsnicia, divorţează, are un băiat care, la rândul lui, creşte şi se maturizează, dar întrebările copilăriei lui Jean precum “de ce nurca îşi apără viaţa cu extraordinară îndârjire” rămân fără răspuns, pentru că, aşa cum îi spusese tatăl ei demult, “acesta nu este propriu-zis o întrebare“.

Dar care or fi întrebările adevărate? chibzuia ea. Întrebările adevărate erau doar acelea la care oamnii întrebaţi ştiau deja răspunsul. Dacă ei ştiau să răspundă, atunci curiozitatea devenea o întrebare adevărată; dacă nu, se respingea, pe motiv că pleacă de la o premisă falsă. Cât de nedrept! Pentru că, tocmai la aceste întrebări, cele care nu sunt pur şi simplu întrebări, îţi doreşti cel mai mult să cunoşti răspunsul. Întrebările serioase nu primeau niciodată răspuns.

Imaginea soarelui răsărind de două ori, laitmotivul cărţii, care îi dă şi numele, este extraordinară, iar semnificaţiile momentului sunt la discreţia cititorului.

Mi s-au părut foarte interesante părerile lui Barnes despre feminism şi cele câteva pagini în care enumeră nu mai puţin de paisprezece posibilităţi pentru a judeca existenţa lui Dumnezeu.

Deşi, aşa cum spuneam, nu pare suficient de închegată, iar partea care este plasată în viitor nu se îmbină natural cu restul romanului, cartea merită citită, autorul are de spus multe şi faine, unele de-a dreptul geniale, şi le spune convingător.

A fi inteligent este tot aia cu a fi bun: poţi fi virtuos în compania unei persoane şi rău alături de altcineva. Poţi la fel de bine să fii inteligent cu o persoană şi prost cu alta. Asta avea, în parte, de-a face cu încrederea. Deşi Michael era soţul ei, care o protejase fizic şi financiar, în chip straniu, nu reuşise să-i insufle şi încredere. Într-un fel, avusese mai multă încredere la optsprezece ani, pe când era o mucoasă. La douăzeci şi trei de ani, cu Michael, se simţea mai puţin încrezătoare şi, prin urmare, mai puţin inteligentă. Părea o întorsătură nedreaptă a evenimentelor: deci, Michael o făcea mai puţin inteligentă, apoi o dispreţuia pentru că era exact cum o făcuse el.

Nu există curaj fără frică şi fără să recunoşti că frica există. Curajul bărbaţilor e diferit de al femeilor. Curajul bărbaţilor constă în a pleca în lume şi a fi la un pas de moarte. Curajul femeilor – sau cel puţin aşa zice toată lumea – constă în rezistenţă. Bărbaţii îşi arată curajul în izbucniri violente, femeile prin eforturi răbdătoare.

De cât de puţine dintre aceste minuni fusese conştientă în momentul când se petrecuseră! Era ceva neobişnuit în asta? Probabil că nu. În general, oamenii ăşi duc viaţa în apropierea minunilor vieţii lor fără să înţeleagă prea mult ce se întâmplă; precum ţăranii care locuiesc în apropierea unui monument minunat şi bine cunoscut, dar nu-l privesc decât ca pe o carieră de piatră. Cei mai mulţi oameni nu fac nimic, acesta e adevărul. Creşti cu eroism şi tensiune, ţi se permite să gândeşti că viaţa matură înseamnă un exerciţiu permanent de voinţă personală; şi de fapt nu-i aşa. Faci tot felul de lucruri, însă doar mai târziu îţi dai seama de ce le-ai făcut, atunci şi poate nici atunci. Majoritatea vieţii este pasivă, prezentul fiind o împunsătură de ac între un trecut inventat şi un viitor imaginar.

Mai multe posibilităţi:
1. Că Dumnezeu există.
2. Că Dumnezeu nu există.
3. Că Dumnezeu a existat, dar nu mai există.
4. Că Dumnezeu există, dar ne-a abandonat:
a) pentru că L-am dezamăgit crunt;
b) pentru că este un ticălos care se plictiseşte repede.
5. Că Dumnezeu există, dar că natura Sa şi motivaţia Sa sunt dincolo de înţelegerea noastră. În definitiv, dacă ar fi în limitele puterii noastre de înţelegere şi răspunzător în propriii noştri termeni morali, ar fi fără îndoială un ticălos. Prin urmare, dacă există, trebuie să se alfe în afara puterii noastre de înţelegere. […]
6. Că Dumnezeu există doar atât timp cât există credinţa în El. De ce nu? Nu ar avea nici un rost ca Dumnezeu să existe dacă n-ar crede nimeni în El, prin urmare se poate ca existenţa Lui să apară şi să dispară în funcţie de credinţa Omului în El…

Şi tot aşa, paisprezece posibilităţi cu privire la Dumnezeu, pe care le veţi afla dacă veţi citi Privind în soare