Fragmente dintr-o frescă a sufletului uman

Cu paşi lenţi am ajuns la ultimul volum din În căutarea timpului pierdut. Spun “cu paşi lenţi” pentru că am început primul volum prin ianuarie, dar şi pentru că, de multe ori pe parcursul lecturii, m-am oprit pentru a reciti…pasaje sau pagini…Proust le zice prea bine şi, uneori, simţi nevoia să parcurgi din nou rândurile, să le cuprinzi cumva, să le ingerezi cât mai fidel.
Am început aşadar volumul 6, “Timpul regăsit”, pe care, cel mai probabil, îl voi termina curând, pentru că este cel mai subţirel dintre toate. Deocamdată, însă, sunt încă sub imperiul volumului 5, “Captiva. Fugara”, care, cred, mi-a plăcut cel mai mult şi la care voi reveni cel mai des. Acest volum este foarte reflexiv, Proust îşi dovedeşte măiestria analiza psihologică, nu că în alte volume nu ar fi făcut-o, dar acesta nu mai este atât o frescă a societăţii, pe cât este o “frescă” a sufletului uman.
Poate mă voi încumeta să destăinui mai multe despre În căutarea timpului pierdut, atunci când voi termina şi volumul 6, deşi mi-ar veni foarte greu, pentru că, aşa cum am scris încă de la primul volum, Proust este o stare.
Lucrurile despre care se vorbeşte de cele mai multe ori în glumă sunt, îndeobeşte, dimpotrivă, cele care te supără, dar despre care nu vrei să dai impresia că te necăjesc, poate cu nădejdea nemărturisită a acelui avantaj suplimentar, că tocmai persoana cu care stai de vorbă, auzindu-te glumind în legătură cu aceasta, ar crede că n-ar fi chiar aşa.
De cele mai multe ori, dragostea n-are ca obiect un trup, decât dacă o emoţie, teama de a-l pierde, nesiguranţa de a-l regăsi, se contopesc în el.[…] Dacă ne temem să o pierdem, uităm de toate celelalte. Siguri că o putem păstra, o comparăm cu celelalte, pe care, de îndată, i le preferăm. Şi cum aceste emoţii şi certitudini pot alterna de la o săptămână la alta, o fiinţă poate vedea, o săptămână, că i se sacrifică tot ce ne place, iar săptămâna următoare să fie sacrificată ea însăşi şi aşa mai departe timp foarte îndelungat.
Împreunarea elementelor contrare este legea vieţii, principiul fecundării ei şi, cum se va vedea, cauza multor nenorociri. De obicei, urăşti ceea ce-ţi seamănă şi propriile noastre cusururi văzute din afară ne întărâtă. Cu cât mai mult cineva care a depăşit vârsta la care dezvălui aceste cusururi cu naivitate şi care, de pildă, şi-a făurit chiar în momentele cele mai arzătoare o faţă de gheaţă, nu poate suferi aceleaşi cusururi când le exprimă altul, mai tânăr sau mai naiv, sau mai prost. Sunt unii sensibili pentru care vederea, în ochii altora, a lacrimilor, pe care ei înşişi şi le înfrânează, este exasperantă. Asemănarea prea mare este aceea care face ca, în ciuda afecţiunii şi, uneori, cu cât afecţiunea este mai mare, să domnească în familii dezbinarea.
Dar ar fi preferat să spună că a minţit când emisese una din acele afirmaţii a cărei retractare mi-ar fi năruit tot sistemul, decât să recunoască faptul că tot ce a povestit de la început nu era decât o urzeală de poveşti mincinoase. Asemenea poveşti se găsesc în O mie şi una de nopţi şi ele ne încântă. Ne fac să suferim în persoana pe care o iubim şi, din această cauză ne îngăduie să progresăm câte puţin în cunoaşterea firii omeneşti, în loc să ne mulţumim să ne amuzăm la suprafaţă. Durerea pătrunde în noi şi ne sileşte, datorită curiozităţii dureroase, să pătrundem lucrurile.
Foarte adesea, pentru a descoperi că suntem îndrăgostiţi, poate chiar ca să ne îndrăgostim, trebuie să vină ziua despărţirii. În aceste cazuri, când o aşteptare zadarnică, un cuvânt de refuz hotărăsc alegerea, imaginaţia biciuită de suferinţă lucrează atât de precipitat, plăsmuieşte cu o rapiditate atât de nebună un umor abia început şi inform, menit de luni de zile să rămână în stare de proiect, încât sunt momente când mintea care nu a putut să ajungă din urmă inima, se miră şi exclamă: “Dar eşti nebun! Ce sunt ideile astea noi care te fac să te perpeleşti atâta? Asta nu-i viaţa reală.”
De la o anumită vârstă, amintirile noastre sunt atât de întreţesute, că lucrul la care te gândeşti, cartea pe care o citeşti nu mai au aproape nici o importanţă. Ai pus pretutindeni din eul tău, totul este fertil, totul este primejdios, şi poţi face descoperiri la fel de valoroase într-o reclamă de săpun ca şi în Cugetările lui Pascal.
Marcel Proust – În căutarea timpului pierdut, vol. 5 – Captiva. Fugara