Documentarele crizei

Pentru că sunt departe de a fi specialist în ale economiei, de multe ori am nevoie de explicaţii simple, de transpunerea conceptelor complicate în termeni digerabili şi de lămuriri “băbeşti”, dacă vreţi, ca să pricep cum e cu sistemul ăsta economic în care, vrem, nu vrem, ne zbatem cu toţii.

Cu maximă curiozitate şi oareşce scepticism am zis să văd şi eu Capitalism: a love story şi Inside Job. Trebuie să admit de la început că sunt bine făcute amândouă, că Inside Job mi-a plăcut mai mult, dar şi că, cel mai important, ambele abordează mecanismele financiare şi criza pe înţelesul meu Smile

Capitalism: a love story (2009)

Capitalism-A-Love-StoryRegizat şi narat de Michael Moore, cel care a realizat şi Fahrenheit 9/11 şi a dat de pământ cu sistemul american de sănătate în Sicko, filmul prezintă parcursul capitalismului, definitoriu pentru spiritul american, de prin anii ’50 şi până la criza financiară din 2008, cu punctarea evenimentelor şi schimbărilor celor mai importante, cele ale căror consecinţe se resimt încă.

Dacă în anii ’50, capitalismul era bun, singura variantă viabilă, care a condus la formarea unei clase mijlocii, iar intenţia clasei politice era susţinerea şi apărarea acestei clase, cu timpul, pe măsură ce marile corporaţii au devenit din ce în ce mai mari şi mai rapace, reuşind să se infiltreze din ce în ce mai mult în politică, politicile economice n-au mai avut în vedere cetăţeanul, ci interesele corporaţiilor. Liberalizarea excesivă, noile curente financiare susţinute de reputaţi profesori în domeniu, faptul că băncilor şi companiilor de asigurări li s-a permis să facă speculaţii (a se citi să jongleze) cu sumele deponenţilor din ce în ce mai necontrolat a modificat puţin câte puţin până la o formă ireversibilă sistemul economic.

Deşi prezintă situaţii de-a dreptul tragice, precum executarea locuinţelor şi aruncarea oamenilor în stradă, documentarul lui Michael Moore este condimentat cu destul de mult umor.

Pentru mine, cea mai şocantă relatare este cea despre un centru de corecţie privat, un fel de închisoare pentru tineri, în care erau încarceraţi adolescenţi pentru diferite fapte reprobabile, unele nu dintre cele mai vinovate, cum ar fi o ofensă adusă unui cadru didactic şi altele. Judecătorul din localitate pronunţa sentinţa fără a acorda nici măcar un minim de atenţie cauzei, pentru că era plătit bine de către cei care deţineau centrul respectiv şi care câştigau astfel o mulţime de bani de pe urma tinerilor.

Totuşi Capitalism: a love story lasă mult de dorit la capitolul soluţii şi impresie de ansamblu. Am înţeles, Michael Moore şi-a propus ca, dincolo de a lovi în clasa politică şi în interesele coroborate ale politicienilor şi ale marilor corporaţii, să abordeze însuşi capitalismul, dar, deşi admite că, la început, era un sistem economic bun şi că numai felul în care a evoluat în ultimele decenii este în neregulă, în substrat este  destul de evidentă propagandă socialistă.

În plus, fie că în 2009 când a apărut filmul, iluzia Obama era încă foarte puternică, fie că Michael Moore este un real susţinător al preşedintelui american, în documentar dă clar de înţeles că sunt aşteptate schimbări majore de politică economico-financiare având în vedere câştigarea recentelor alegeri de către Barack Obama.

Inside Job (2010)

inside-jobCa să pornesc de la o diferenţă faţă de Capitalism: a love story, trebuie să spun întâi de toate că Inside Job demască şi acţiunile ce au avut loc în timpul mandatului lui Obama, până în 2010 când a fost făcut filmul, cum ar fi numirea în funcţiile cheie (ministru trezoriei, preşedintele rezervelor federale ş. a.) a câtorva din cei care au fost îndeaproape implicaţi în declanşarea crizei economice din 2008, fie prin funcţiile deţinute în conducerea Goldman Sachs (unul din coloşii financiari care a generat criza, alături de Lehman Brothers), fie prin influenţarea unor importante decizii luate de Congresul american în primele săptămâni de criză.

Rămânând la comparaţie, Inside Job este realizat mult mai profesional (evident, a avut şi un alt buget), intră mai în detaliu în ce priveşte ingineriile financiare şi este “mai documentar” decât Capitalism: a love story. Dacă acesta din urmă frapează prin prezentarea dramelor celor loviţi de criză, Inside Job şochează prin insistarea asupra celor care, prin lăcomia şi acţiunile lor, au generat criza.

Această diferenţă mă duce cu gândul la o comparaţie între momentele dramatice şi lacrimogene din show-uri gen Dansez pentru tine şi o emisiune serioasă, iar asta nu înseamnă decât că documentarul Capitalism: a love story este un film făcut pentru americanul simplu, care să-l impresioneze întâi emoţional şi să perceapă informaţia de la acest nivel, în timp ce Inside Job este o disecare realistă a crizei, prin dezvăluirea şi criticarea lucidă a practicilor şi a consecinţelor acestora la nivel macro, nu doar a consecinţelor în plan social.

Ajungând până detalii sordide despre viaţa celor de pe Wall Street, precum întreţinerea partenerilor de afaceri prin “entertainment” pentru care se cheltuiau imense sume de bani pe prostituţie, consumarea unor cantităţi impresionante de cocaină şi altele, filmul abordează şi aspectele psihologice ale comportamentelor brokerilor, marilor investitori, directorilor de pe Wall Street. În acest sens, una din persoanele intervievate în cadrul documentarului a fost un psiholog care a spus:

Recent, neuro cercetãtorii au fãcut experimente ce implicã indivizi pe care i-au pus la aparate de RMN şi au trebuit sã joace jocuri ale cãror premii erau banii. Au observat cã atunci când subiecţii câştigã bani partea din creier stimulatã este aceeaşi cu cea stimulatã de cocainã. Mulţi oameni simt nevoia sã participe în acel comportament, sã fie promovaţi, recunoscuţi. Conform unui articol din Bloomberg sumele pentru distracţie reprezintã 5% din afacerile brokerilor din New York şi adesea includ baruri de striptease, prostituţie şi droguri.

 

Lăsând la o parte astfel de detalii, filmul face de-asemenea un fel de istorie a sistemului economic american, cu punctarea modificărilor esenţiale, cu prezentarea celor care, din poziţii cheie, au schimbat sistemul, şi cuprinde interviuri interesante cu personalităţi marcante în domeniu, printre care şi recent controversatul Dominique Strauss-Kahn.

Prin vocea foarte faină a lui Matt Damon, documentarul explică inginerii financiare precum securitizarea împrumuturilor, adică vânzarea acestora de către banca creditoare către alte bănci, care le vindeau la rândul lor, sau către fonduri de investiţii, care emiteau obligaţiuni foarte bine cotate – cotaţii similare celor pentru titlurile de stat – pe baza unor evaluări făcute de mari companii din domeniul evaluărilor, ale căror profituri creşteau, în mod straniu, proporţional cu cotaţiile extraordinare pe care le acordau, ca şi cum conceptul de “conflict de interese” nu ar fi existat. Deşi prin aceste vânzări şi acordări de rating, se făcea practic o primă serie de câştiguri enorme, lăcomia a inventat chiar un sistem de pariuri împotriva titlurilor, aşa încât unii nu se puteau afla decât într-o situaţie de win-win. În ce priveşte partea asta cu pariatul împotrivă, am încă nelămuriri sau poate e vorba doar de faptul că refuz să înţeleg un astfel de mecanism, dar o să mă mai documentez Smile

Ar fi multe de zis pe marginea acestor filme, dar, cum spuneam, cunoştinţele mele în domeniu sunt suficiente cât să înţeleg, dar am dubii că reuşesc să le şi explic mai departe, aşa că vă recomand să vedeţi ambele filme şi să veniţi cu impresii că sunt tare curioasă să mai aflu şi alte păreri.

4 comments

  • Am imprumutat pt o seara Inside Job, dar nu pot sa-mi spun nici o parere: am adormit tun in timp ce incercam sa inteleg ce spun nenii aceia Smile
    Dar am citit de curand Fructele Maniei (despre care vreau sa si scriu pe blog cat de curand) si acolo explica f clar cum s-au schimbat vietile oamenilor pe la inceputul sec XX. F interesanta cartea

    • Am văzut filmul Fructele mâniei de mult, l-am făcut rost recent şi urmează să-l văd, dar ar trebui să trec şi cartea pe listă…cu Steinbeck nu prea am cochetat până acum şi ar fi cazul să încerc Smile
      Inside Job m-a ţinut lipită de ecran, e cam lung, ce-i drept, dar mi s-a părut f bine făcut.

  • Pingback: Filmele crizei | Rontziki

  • Pingback: Leapşă cinefilă | Rontziki

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.