Climate

Am citit această carte, despre a cărei existenţă habar nu aveam, la recomandarea unui prieten, care mi-a spus că e faină, că are multe idei care, poate, ne-au trecut prin cap şi pe care autorul reuşeşte să le zugrăvească foarte bine în cuvinte. La primele pagini, recunosc, am fost destul de sceptică pentru că, intrând destul de clar şi de evident în relatarea unei poveşti de dragoste, folosind uneori clişee, fraze de genul “mi-e frică de dragoste, mi-e frică de mine însumi […] Bărbaţii îţi dezvăluie sufletul pe zone succesive, aşa cum femeile îşi dezvăluie corpul” încă de pe prima pagină, mi s-a părut că o să citesc o carte tare siropoasă…

Pe măsură ce am avansat cu lectura, nu-mi venea să mai las cartea din mână…citind-o, nu simţi că trăieşti alături de personaje, ci că trăieşti prin ele. Povestea este una esenţialmente romantică şi iubitorii genului îşi vor regăsi dilemele şi zbuciumul, şi, concentrate în paginile unei singure cărţi, cele mai multe din stările pe care iubirea le generează.

Personajul principal, “obişnuit să confunde iubirea cu suferinţa”, prin trăirile sale, mi-a amintit de ceea ce scriam aici despre teama de a fi fericiţi, de a alege calea dreaptă, pentru că, de ce să nu fim sinceri, zig-zag-ul este mai uman şi are mai mult farmec. Una din temele atacate de Andre Maurois în acest roman este gelozia, dar poate fi uşor asimilată unui pretext pentru a sublinia, de fapt, căutarea suferinţei ca element intrinsec al iubirii.

Dragostea are nevoie de obstacole şi de suferinţe ca să se cristalizeze, obstacole care, dacă nu există în mod natural, se întâmplă să le mai creăm şi noi înşine…ca să fie acceptată, dragostea are nevoie de lipsă…dacă nu ai fost pus în ipostaza de a-ţi dori, de a tânji după persoana iubită, dacă totul a venit pe o tavă frumos decorată şi la dispoziţia ta, dacă nu ai luptat câtuşi de puţin, e ca şi cum ai trăi un contract, un parteneriat în sensul concret al cuvântului…există riscul să nu fii conştient de ce simţi. În plus, aşa cum spuneam mai demult, nu cred că există dragoste adevărată atâta timp cât nu generează o luptă interioară, pentru că dragostea presupune ca simţirea să preia controlul, să dirijeze întreaga orchestră de gânduri, gesturi, dorinţe, iar raţiunea nu poate accepta pasiv o astfel de dominaţie.

Dar iubirea- suferinţă, pe care unii ar putea-o considera bolnavă, nu este singura varianta expusă de Maurois, ci şi iubirea nobilă, iubirea care presupune sacrificiu şi dăruire totală, în faţa căreia nu poţi fi decât mut de admiraţie.

N-aş putea afirma cu certitudine că romanul aduce în prim plan exact aceste idei, aceste trăiri, este foarte posibil ca percepţia mea să fi fost extrem de subiectivă, fiind, cum spuneam mai sus, un roman care se trăieşte, iar altora, cartea să le spună cu totul altceva sau să nu le spună nimic.

Vă las pe voi să decideţi, poate vă ajută şi pasajele pe care le transcriu mai jos.

“…şi eu înţelesesem, ca şi dânsul, ce fire avea Odile, dar deosebirea dintre noi consta în aceea că eu n-am avut curajul să i-o spun. Cinismul lui Francois a făcut mai mult decât delicateţea mea? Reflectând îndelung la aceste lucruri, n-am regretat nici eu nimic. Să învingi şi să aduci oamenii la disperare e uşor. Şi acuma, încă, după eşecul meu, continuu să cred că e mult mai frumos să încerci a-i iubi, chiar împotriva lor.”

“Greşesc aceia care spun că dragostea este oarbă; adevărul e că dragostea-i indiferentă la defecte sau slăbiciuni – pe care le vede foarte bine – când îşi închipuie că a găsit într-o fiinţă acel ceva ce-o interesează mai mult decât orice şi care, de cele mai multe ori, nici nu se poate defini.”

“Impresia de tristeţe ironică izvorâtă din constatarea că relaţiile dintre două fiinţe umane sunt atât de puţin variate. În comedia dragostei, jucăm, rând pe rând, rolul celui mai iubit şi al celui mai puţin iubit. E rândul meu acum, după o zi petrecută în afara casei, să fiu constrâns a da explicaţii amănunţite: ce-am făcut, oră cu oră.[…] Ce n-aş fi dat odinioară ca Odile să acorde atâta importanţă faptelor mele! Şi dacă am dorit-o, nu a fost tocmai din cauză că pentru ea nu aveau nici o însemnătate?”

“…şi eu aş fi putut să-ţi inspir acea dureroasă nelinişte de care te temeai, pe care o căutai. N-am vrut. Am dorit să te iubesc fără viclenie, să lupt cu pieptul deschis. M-am predat fără apărare atunci când tu însuţi îmi ofereai arme. Cred că am făcut bine. Mi se pare că dragostea trebuie să fie ceva mai înălţător decât războiul crud între doi îndrăgostiţi. Trebuie să existe o posibilitate să-ţi mărturiseşti iubirea şi totuşi să te faci iubit. Mă simţeam în stare de un devotament neţărmurit. Nimic nu exista pe lumea asta decât tu. Poate a fost imprudent că te-am lăsat să vezi şi să auzi asta. Puţin îmi păsa. Cu tine, dragostea mea, nu voiam să duc o politică înţeleaptă. Eram incapabilă să mă prefac şi să fiu prudentă. Te iubeam.”

“Ceea ce nu-mi iert e că mă complac în această tristeţe. Gust o plăcere misterioasă să privesc viaţa de departe ca un spectacol melancolic, plăcere izvorâtă, fără îndoială, din orgoliu.””Lucrul cel mai important pe care l-am înţeles de un an încoace e că, dacă iubim cu adevărat, nu trebuie să dăm prea mare importanţă faptelor acelora pe care-i iubim. Avem nevoie de ei, ei sunt singurii care ne ajută să trăim într-o anumită “atmosferă” (prietena ta Helene spune “climat” şi cuvântul e foarte potrivit) de care nu ne putem lipsi. Totul e să-i putem păstra, să nu-i pierdem, restul, Dumnezeule, ce importanţă are?”

8 comments

  • Bianca

    A doua recomandare, deci poate că nu ar strica să o citesc Smile
    O am la Ineu în acea colecție a romanului de dragoste, apărut cu mult timp în urmă Grin

  • tetris

    Mi-a placut candva, acum nu-mi mai amintesc nimic. M-am ferit sa recitesc carti care mi-au placut in liceu, de ex, pentru percep altfel lucrurile acum (ceea ce e normal) si unele carti ce mi-au placut atunci acum s-ar putea sa mi se para siropoase. Dar m-ai convins Smile

  • Cami

    vai cata dreptate are in ultimul citat…

  • Rodica

    Importanta asta,a oamenilor din viata ta,o constati pe pielea suferinda de dupa pierdere!Ca si el,de altfel,tot asa a descoperit…

  • Rontziki

    @Bianca: după ce am citit-o, am mai primit şi eu păreri faine despre ea de la prieteni, dar înainte nici nu auzisem de cartea asta Smile Se citeşte rapid şi cred că o să-ţi placă Smile

  • Rontziki

    @Cami: mie cel mai mult mi-a plăcut primul…într-o formă sau alta, ideea este aceeaşi, de fapt Smile

  • Rontziki

    @tetris: eu chiar vrea să recitesc nişte cărţi pe care le-am citit demult, tocmai pentru că acum, cu siguranţă, percepţia este alta Smile S-ar putea să-ţi placă din nou, să regăseşti în ea chestii pe care atunci nu le-ai remarcat şi care să-ţi placă la fel de mult ca ce ţi-a plăcut în liceu Smile

  • Rontziki

    @Rodica: păi da…nu avem mereu puterea de a vedea importanţa celorlalţi decât atunci când nu-i mai avem lângă noi…cred că nu e om care să nu fi trecut, măcar o dată în viaţa, prin "orbirea" asta în ce priveşte ceea ce simte şi câtă nevoie are de cineva, pentru a se lumina atunci când a pierdut persoana respectivă…uneori trebuie să ne distanţăm ca să ne simţim cu adevărat aproape Smile

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.