Cărţile vacanţei

Se duse şi concediul mult aşteptat…s-a dus de vreo săptămână deja, dar n-am apucat să vă povestesc ce-am făcut, pe unde am umblat…urmează şi asta în curând Smile Până una-alta, să vă povestesc ce am citit în acest concediu…

Deşi speram să am mai mult răgaz pentru citit şi să devorez muuulte cărţi, nu am apucat să citesc decât 3 şi, din păcate, nici una dintre ele nu a fost impresionantă, răvăşitoare, nu mi-a produs vreo revelaţie…asta nu înseamnă că nu mi-au plăcut, dar îmi doream nişte lecturi mai satisfăcătoare în zilele libere.

Aşadar,

Secta egoiştilor de Eric-Emmanuel Schmitt

Aşa cum a scris şi Le Monde, din care este redat un citat pe copertă, avem de-a face cu “gândirea împinsă la paroxism, până la limitele nebuniei”. Pot spune că din toate cele 3 cărţi, aceasta mi-a plăcut cel mai mult. Povestea unui personaj din secolul 18, care pusese bazele sectei egoiştilor, susţinînd că el este  singurul om care există şi că, de vreme ce tot ceea ce ne înconjoară este dependent de percepţie, el este de-asemenea creatorul întregii lumi, intrigă un cercetător şi-l determină să caute cât mai multe informaţii despre viaţa şi reflecţiile acestui personaj.

Această căutare, precum şi aşezarea ca într-un puzzle a tuturor informaţiilor descoperite, oferă autorului posibilitatea de a dezbate mai multe teme sinuoase pornind de la religie până la conceptele de egoism – altruism şi până la iubire. Şi, de fapt, fie că e vorba de pagini cu dialoguri pe temele menţionate, fie că sunt pagini cu poveşti despre viaţa personajului, întreaga carte este o dezbatere şi lasă impresia unei continue analize în contradictoriu, contrazicerile servind la expunerea subiectelor din toate unghiurile. Este provocatoare şi, ca şi exerciţiu, chiar faină, dar nu am regăsit concluzii, părerea proprie a autorului, părând astfel doar o analiză de dragul analizei, ceea ce mi-a creat senzaţia că ceva îi lipseşte.

Pentru că stilul accesibil şi natural al lui Schmitt în abordarea unor concepte de pe scaunul filosofului, dar şi ideile sale mi-au plăcut, am să mai încerc cu siguranţă şi altceva de el.

Porumbelul de Patrick Suskind

L-am adorat pe Suskind atunci când am citit Parfumul şi îmi amintesc că a fost una din acele cărţi în urma căreia am rămas cu starea lăsată de lectură multă vreme. Dacă stau bine să mă gândesc, relativ asemănător a fost şi cu Porumbelul, mai puţin partea cu adoratul. Ca să pot spune cum a fost cu cartea asta, ar trebui întâi să spun că, din punctul meu de vedere, o carte poate fi apreciată atât la nivel obiectiv, estetic sau, ca să zic aşa, după nişte criterii general acceptate, cât şi la nivel subiectiv. Dincolo de a aprecia obiectiv că o carte este bine scrisă, conţine idei interesante, pertinente şi reuşeşte să transmită un mesaj, pentru mine contează şi dacă îmi atinge sufletul sau ce stare îmi dă lectura ei…

Porumbelul este o carte bună, la nivel obiectiv, scrisă atât de bine încât transmite prea puternic, nu doar mesajul, ci şi imaginile, senzaţiile şi stările personajului. Dar, din punct de vedere subiectiv, nu mi-a făcut o deosebită plăcere lectura şi nici mesajul ales de Suskind. E drept că şi Parfumul abundă în evocarea unor imagini vizuale sau olfactive nu din cele mai plăcute, dar tema, mesajul justifică utilizarea lor şi, în loc să le resimt respingătoare, m-au atras şi le-am considerat absolut necesare.
În concluzie, o carte bună, dar care nu mi-a mers la suflet.

Pălăvrăgeală pe Nil de Naghib Mahfuz

Despre această din urmă carte îmi vine cel mai greu să scriu, pentru că este undeva între “mi-a plăcut” şi “nu mi-a plăcut” şi asta pentru că au fost pasaje care m-au încântat foarte mult şi, cu toate acestea, per ansamblu, nu m-a convins de talentul lui Naghib Mahfuz. O atmosferă grea, îmbibată cu fum de haşiş şi alcool, asta ar fi, pe scurt, descrierea locaţiei în care se petrece cea mai mare parte a acţiunii romanului, un bac ancorat la malul Nilului, pe care mai mulţi prieteni, bărbaţi şi femei, se întâlnesc seară de seară pentru a fuma, bea şi pălăvrăgi. Însuşi acest indiciu despre tema cărţii m-a atras, dar, cum trebuia probabil să mă aştept, pălăvrăgeala s-a dovedit ceva cam prea afectată de fum şi nu chiar atât de interesantă pe cât speram…

Nu contesc că intenţia autorului de a reda refugiul în droguri şi lehamitea, refuzul vieţii care vine odată cu ele, este bine slujită de scriitură, dar tot aşteptam ceva mai mult. Pare foarte realistă senzaţia de cerc vicios care se creează între viaţa personajelor şi consumul de droguri, ceea ce te face să te întrebi dacă modul de viaţă favorizează refugiul în droguri sau consumul acestora generează, în timp, nevoia de refugiu.

Ce mi-a plăcut în mod special sunt portretele pe care Sammara, o ziaristă care caută să se integreze în grupul de pe bac, le face celorlalte personaje, evidenţiind tocmai faptul că aparentele complexe de superioritate, care par să determine izolarea personajelor de viaţa socială, precum şi criticarea constantă a societăţii, nu sunt, de fapt, decât rezultatul propriilor incapacităţi de adaptare, al discrepanţelor dintre principiile pe care le susţin convingător şi ceea ce reuşesc să aplice în viaţa de zi cu zi.

Pentru că, atât cât am reuşit să-mi dau seama doar din acest roman, Naghib Mahfuz se dovedeşte a fi un psiholog destul de bun, chiar dacă stilul nu m-a convins, am să mai încerc cărţi ale acestui scriitor.

3 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.