O carte care consumă…nu se citeşte greu, dar, în timp ce citeşti, simţi că trebuie să fii atent la fiecare cuvânt, la fiecare construcţie a frazei, că nici un cuvânt nu este lăsat la voia întâmplării…cu toate acestea, curge lin, se leagă şi tabloul vieţii lui Isus, alta decât cea revelată de Noul Testament, se desăvârşeşte în faţa ochilor.

Saramago nu contestă existenţa lui Dumnezeu şi nici sacrificiul lui Isus, ci le conferă o cu totul altă semnificaţie, alte motivaţii decât cele pe care le cunoaştem din doctrina creştină.

Pe scurt, romanul prezintă latura umană a lui Isus. Saramago povesteşte contextul naşterii acestuia, dezbrăcând-o de misticismul creat de religie în jurul momentului, după care pune un mare accent pe episodul uciderii pruncilor şi continuă cu redarea lui Isus ca un adolescent şi un tânăr măcinat de vini şi remuşcări, care devine în final o victimă a unui Dumnezeu orgolios, lacom de putere şi aflat într-o concurenţă cu alţi zei a căror existenţă o recunoaşte, dar şi într-o înţelegere naturală, chiar logică cu Diavolul.

Saramago îşi dovedeşte genialitatea şi în această carte şi, dincolo de credinţă şi ateism, dacă admitem şi ne bucurăm de evoluţia societăţii, de descoperirile ştiinţifice, dacă învăţăm la şcoală despre corpul uman şi ştim că în el se petrec nişte fenomene logice, dacă ne este “permis” să învăţăm despre originea speciilor şi avem acces la multe alte informaţii care nu susţin în mod strict şi punctual informaţiile oferite de religie sau chiar le contrazic vădit, nu înţeleg de ce nu ar fi permis să ne bucurăm de o literatură care, direct sau indirect, aduce în atenţie contradicţiile pe care le descoperim singuri încă de la vârste fragede.

Nu cred că există creştin care, avînd acces la informaţie şi reuşind să facă diverse conexiuni, nu a observat contradicţiile dintre ceea ce propovăduieşte religia creştină şi marile orori săvârşite în numele ei şi fiecare ajunge la nişte explicaţii proprii, la un fel de a vedea aceste contradicţii, iar Saramago, fiind ateu şi neacceptând să se conformeze unui joc ipocrit, a expus o viziune proprie foarte interesantă.

Faptul că reuşeşte să genereze îndoieli în rândul credincioşilor şi să scandalizeze feţele bisericeşti este meritul lui de mare gânditor şi scriitor. Da, romanul conţine blasfemii la adresa religiei creştine, interpretări deloc favorabile, dar însăşi ofuscarea mai marilor bisericii cu privire la un act literar parcă întăreşte viziunea autorului.

Aş fi vrut să transcriu pasaje care mi-au plăcut, idei care m-au impresionat, dar sunt prea multe şi, citite izolat de context, pot genera interpretări eronate.

Oricum, o recomand celor care o pot citi cu luciditate, care se pot detaşa şi savura o înlănţuire extraordinară de idei. Scopul acestui roman nu este ca, la închiderea cărţii, să tragem nişte linii şi să ne definim o viziune, ci să ne bucurăm de lectură care poate da efervescenţă minţii cititorului, să ne îmbogăţim cu o viziune şi cu nişte idei.

P.S. Nu pot şi nu cred că o să pot vreodată să scriu despre Saramago la trecut…