Eterna frumuseţe efemeră…

După ce m-am plâns de luna iunie în postarea trecută, a venit momentul să detaliez şi momentele frumoase ale lunii care tocmai a trecut. Unul din ele a fost călătoria la Paris, dar, pentru că v-am plictisit destul acum un an cu ce-am vizitat pe-acolo, de data asta vă povestesc altceva, pentru că plimbarea mea a avut un scop precis şi anume: expoziţia prietenei mele, Anca Diaconu, prima expoziţie a ei la Paris.

Trebuie să precizez că nu am nici un fel de pricepere în arta plastică, aşa încât vă voi povesti impresiile mele, percepţia mea asupra a ceea ce am văzut, aşa cum i-am povestit şi ei Smile

Anca a expus împreună cu Delphine Poitevin şi expoziţia s-a numit “2dans2hors”. Tema a fost “evanescence” şi a reunit fotografii şi desene, reflectînd lucruri, stări, momente trecătoare din mediul urban, pe care le trăim, în mod frecvent, fără a le da vreo atenţie…fac parte din viaţa de zi cu zi, nu le observăm apariţia, aşa cum nu le vom observa nici dispariţia.

Ce e atât de artistic în asta?! Şi eu m-am întrebat atunci când îmi povestea Anca la telefon despre expoziţie…dar asta numai până când m-am lăsat vrăjită de lucrările expuse.

Scriam în postarea despre cartea lui Peixoto, Cimitirul de piane, că am discutat cu o prietenă despre ce anume îmi place mie atât de mult la acest scriitor…discuţia avea loc chiar în galeria de artă, după ce tocmai îi spusesem Ancăi că îmi plac la nebunie lucrările, pentru că, prin imagini realiste, evidente, pe de-o parte transmit imagini, idei, sentimente subtile, delicate şi, pe de altă parte, provoacă imaginaţia.

Astfel mi s-a cristalizat în minte şi am putut exprima ceea ce caut şi-mi place în mod deosebit, atât în literatură, cât şi în arta plastică: realitatea vizibilă, evidentă, transpusă astfel încât să permită şi chiar să determine zborul imaginaţiei, al reveriei.

Şi asta este ceea ce am regăsit în lucrările Ancăi…fără absolut nici o prezenţă umană în fotografii sau în desene, toate conţin amprenta umană, au în centrul omul, deşi doar îi sugerează prezenţă…m-am delectat, deci, cu momente de visare, o fugă din cotidian, întrebîndu-mă şi imaginîndu-mi cine se află în spatele ferestrelor luminate, vizualizînd gestul lent, neatent, poate, al celui sau celei care a tras perdeaua, gândurile celor care şi-au lăsat urmele pe asfalt şi multe multe altele…

Suntem atât de obişnuiţi cu şabloane în orice şi mai ales în materie de frumuseţe, indiferent la ce aplicăm conceptul, suntem atât de îndoctrinaţi cu ce înseamnă să ne fie bine, cu ce anume trebuie să ne încânte, încât această frumuseţe devine doar o uniformă anume, cu clişeele gata digerate şi, încadraţi  între aceleaşi limite, devenim orbi şi imuni la ceea ce poate produce încântare, reverie, uităm să vedem dincolo, uităm să ne bucurăm, să observăm altceva decât am fost învăţaţi, să schimbăm etichetele şi să căutăm, de fapt, frumuseţea oriunde, poate chiar unde ne-am aştepta cel mai puţin s-o găsim…

Scriind, mi-am amintit de un paragraf din Eleganţa ariciului:

“S-a auzit un mic zgomot, un fel de freamăt care a făcut “şşşş” foarte, foarte, foarte încet: era un boboc de trandafir cu codiţa ruptă care cădea pe masă. Am rămas cu lingura în aer, complet încremenită. Era minunat. Dar ce era atât de minunat? Nu-mi venea să cred: era doar un boboc de trandafir la capătul unei tije rupte, care tocmai căzuse pe tăblia mesei. Atunci?
Am înţeles, apropiindu-mă şi privind bobocul nemişcat, care îşi terminase căderea. E o chestie care are de-a face cu timpul, nu cu spaţiul. […] Eu, privind cum cad această tijă şi acest boboc, am intuit într-o miime de secundă esenţa Frumuseţii. Fiindcă ceea ce este frumos este ceea ce surprinzi în timp ce trece. Este configuraţia efemeră a lucrurilor în momentul în care le vezi în acelaşi timp frumuseţea şi moartea.
Asta înseamnă că aşa trebuie să ne ducem viaţa? Mereu în echilibru între frumuseţe şi moarte, mişcare şi dispariţia ei? Poate că asta înseamnă a fi în viaţă: a urmări clipe care mor.”

Din păcate, pozele pe care le-am făcut nu reuesc să pună în valoare lucrările aşa cum ar trebui, aşa cum le-am văzut eu, dar sper să regăsiţi în ele un strop de magie ca cea pe care am simţit-o eu…

 

 

 

7 comments

  • pheideas

    n-am reusit sa-mi dau seama, ce reprezinta rondelele acelea rosii ? poate ai intrebat-o pe autoare … am impresia ca ele sunt cheia desenului.

  • Rontziki

    @pheideas: sunt o formă de evidenţeiere şi de creare a unei cursivităţi între lucrări, dar, din păcate, sunt aspecte care nu sunt revelate eficient prin poze…

  • pheideas

    profund …
    a vandut ceva ?

  • Rontziki

    @pheideas: totuşi, cred sau sper că cel puţin impresiile şi interpretarea mea le-ai înţeles Big Smile)
    Bineînţeles că a vândut, dar dacă vrei ceva anume, se mai poate, că unele sunt înregistrate cu mai multe exemplare.

  • Escu

    Nu ma pricep la arta, dar mai stiu cate ceva despre imagini si fotografie. Sunt interesante imaginile chiar daca unele din ele sunt retusate. Ceea ce exprima imaginile, reprezinta o forma de arta pe care nu toata lumea o percepe. Suntem prea preocupati de diverse fara sa observam si "altfel" lumea de care ne lovim zilnic.

  • Rontziki

    @Escu: nici eu nu mă pricep, dar, aşa cum scriam şi în postare, m-a atras întotdeauna exprimarea care lasă loc la interpretare, care nu oferă mură-n gură…poate că fără valorificarea acestei trăsături, am fi rămas la un stadiu de exprimare doar directă, explicită, lipsită de capacitatea de a ne provoca mintea şi sufletul…
    În ce priveşte neobservarea frumuseţii lumii în care trăim, din păcate, nu mulţi sunt cei care pot vedea jumătatea plină a paharului, care pot vedea frumuseţea în cele mai surprinzătoare locuri şi care au puterea de a se bucura inclusiv de ceea ce, în mod tradiţional inoculat în creierele noastre, nu poate fi frumos sau bun…

  • Pingback: Leapşă cu amintiri de vacanţă | Rontziki

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.