Amintiri şi poveşti mai deochiate
O carte care are ea însăşi o poveste…Neagu Djuvara, într-o vizită la editură, a lăsat un manuscris pe a cărui primă pagină era scris cu roşu “Pentru după moartea mea!”, manuscris care cuprindea patru poveşti “deocheate”. Autorul s-a lăsat înduplecat şi poveştile au fost publicate mai întâi în Plai cu boi şi apoi, împreună cu o a cincea poveste, în volumul “Amintiri şi poveşti mai deocheate”.
Ce-aş putea spune despre carte? Se citeşte dintr-o suflare şi este absolut savuroasă…Moş Neagu, aşa cum autorul se autodenumeşte, narează diverse momente din viaţa sa, trecând prin copilărie, prin primele “amoruri” şi încercări, prin adolescenţă, prin anii de şcoală la Paris, dar neuitând să urmărească unele din personaje pe parcursul unor decenii.
Pare cu neputinţă ca, într-o poveste de câteva pagini, să surprinzi atât momentul esenţial, declanşator al amintirii, amintirea în sine, de fapt, cât şi istoria ulterioară, cu evoluţia personajelor şi trăsăturile lor, şi totuşi Neagu Djuvara reuşeşte.
Legătura între epoci se face natural, uneori intim, dar de cele mai multe ori amuzant…“Amor nebun între noi, dar cum? La vârsta aia şi la rudele care eram, să îndrăznesc să mă aventurez dincolo de stadiul de flirt? (Cunoaşteţi definiţia flirtului? Chiar dacă o ştiaţi, să v-o mai spun pe englezeşte pentru neştiutori: Hand in hand; hand in it; it in hand; but never it in it. Cum ştiţi acum cu toţii englezeşte, n-am nevoie să traduc)”
M-a impresionat în mod deosebit şi rămâne pentru sufletul meu următorul fragment:
“Atunci directorul liceului a sfătuit-o pe mama să mă facă să sar anul următor,, doar cu câteva pregătiri de vacanţă, aşa că am intrat direct în a IV-a. Când a aflat, bunicul s-a făcut foc şi pară, şi, cum nici eu, nici mama n-am cedat, a încetat să-mi plătească şcoala, şi cu maică-mea n-a mai vorbit până la moartea lui, şase ani mai târziu. El avusese poate dreptate, căci în primii doi ani după acea “săritură”, am mers greu de tot, de n-am mai ajuns la “premiul de excelenţă” decât în anul bacalaureatului. Dar hai să socotesc altfel: dacă n-aş fi sărit clasa V-a, nu mi-aş fi isprăvit doctoratul în drept înainte de a pleca la război; n-aş fi fost în primul an de istorie la Sorbona pe aceeaşi bancă cu viitoarea mea soţie, France (de care-s despărţit de numai 47 de ani, dar nu divorţat); nu s-ar fi născut fiică-mea Domnica, nici nepoata mea Sandra, nici strănepoata Zoe…Şi poate cine ştie ce alte minuni sau nefericiri n-ar mai fi avut loc în viaţa mea. Deci are grijă Cel de Sus.”
)),ce-am mai ras la ea!Scrie usor si savuros,l-am cunoscut personal,iar faptul ca ne-am salutat dand mana a fost pt mine o…..inca ma gandesc!
@Rodica: trebuie să fie într-adevăr ceva să-l cunoşti personal şi te înţeleg că încă nu ai găsit cuvântul