Provocata sa scriu despre conventionalism si neconventionalism si citind postarile pe care le-au scris Pheideas, Lolita, Fly2Sky, Saturnianul si Delfilina, postari preluate si pe Duelul mintilor, comentand si dezbatand intre noi ideile pe aceasta tema, observ ca, in majoritatea randurilor, se intrevede de fapt o alta tema…”a fi noi insine”.

Sa fim noi insine reprezinta oare ceva neconventional? Intr-o perioada in care, la o simpla cautare pe google, am gasit o lista intreaga de carti din categoria “dezvoltare personala” care ne indeamna sa fim noi insine, ne dau sfaturi in acest sens, ni se tin teorii intregi despre cum sa ne dezvoltam ca indivizi care sunt in stare sa aleaga, sa gandeasca pentru ei, inseamna ca e ceva cat se poate de conventional sa fim noi insine, ceva care tine de alegerea proprie, de gusturi, de comoditate sau lipsa acesteia.

Da, usor de zis “fii tu insuti”, mai ales ca, asa cum spuneam, avem o gramada de material pentru autoeducare…cu totii avem dorinta sau cel putin declaram sus si tare ca nu vrem sa copiem, nu vrem sa facem ce face toata lumea, ca suntem noi insine si ne comportam ca atare. Dar ce inseamna de fapt a fi noi insine? Inseamna a fi in mod obligatoriu altfel decat ceilalti? E vorba de a fi noi insine in antiteza cu a fi ceea ce spun ceilalti?

Suntem intr-o destul de mare masura produsele societatii…nu traim fiecare pe cate o insula pustie, pentru ca “a fi noi insine” sa insemne in principal actiuni instinctive, neinvatate si, pentru ca inghitim o multime de conceptii, reguli, sfaturi din societate, regasim in noi atat elemente imprumutate sau, mai bine zis, invatate, asimilate, cat si elemente proprii. Distinctia intre ele nu mi se pare esentiala. Pentru a fi noi insine, in mod evident, trebuie sa ne cunoastem…am mai vorbit despre asta si in Libertatea reala si probabil ma voi repeta in anumite idei.

Sa fim noi insine inseamna, ca si rezultat, sa gandim si sa decidem noi pentru noi, indiferent daca este vorba de a actiona in acord cu niste cai deja batatorite, observate si preluate de la altii, sau intr-o maniera noua, proprie. Este mai putin important daca faci exact ceea ce fac si ceilalti sau daca faci exact ce critica ceilalti sau cum fac numai cativa, atata timp cat treci prin filtrul gandirii proprii ceea ce faci si alegi parcursul care ti se potriveste, pe care ti-l doresti si pe ale carui consecinte ti le asumi.

Dar, pentru a ajunge la rezultatul amintit, este firesc sa trecem prin mai multe etape de-a lungul vietii…in copilarie si adolescenta, inghitim multe reguli, norme de conduita, conceptii ale celorlati. Revolta impotriva lor in perioadele alea este absolut normala, vine in primul rand din instinct si rareori dintr-o discernere clara si corecta cu privire la reguli. Cu timpul insa, tinand cont de felul de a fi al fiecaruia, in contextul educatiei, al interactiunilor cu oamenii, cu societatea, ne cristalizam ca indivizi si vine momentul autocunoasterii, care presupune o disecare atenta a ceea ce suntem, de la trasaturile de baza, bune si rele, la functionarea interioara, gusturi, atitudini, reactii.

Odata ce ne cunoastem cat de cat, stim cat de cat ce ni se potriveste, putem anticipa, evident cu aproximatie, ce reactii am putea avea in diferite situatii, stim ce ne place si ce nu si de aici urmeaza partea cea mai interesanta…acceptarea si asumarea. Am observat multi oameni corigenti la autocunoastere, dar am observat si mai multi corigenti la acceptarea si asumarea proprie, ceea ce are consecinte si asupra autocunoasterii, actionand practic invers si ducand la negarea unor trasaturi, gusturi si alte aspecte care nu ne convin la noi. Acestia sunt oamenii care devin sclavii imaginii proprii.

Lasand la o parte disecarile si analiza in detaliu a ce inseamna si cum ajungem la a fi noi insine, eu leg foarte mult capacitatea de a actiona conform propriului for interior de increderea in sine. Poate ca exact “despre incredere in sine” ar fi trebuit sa se numeasca postarea pentru ea este baza la “sa fim noi insine” si pentru ca am constatat ca intreaga viata se invarte in jurul ei si exista un puternic determinism intre increderea in sine si felul in care traim. Revin astfel la acceptare si asumare intrucat, ca sa avem incredere in noi, este musai sa ne acceptam si sa ne asumam asa cum suntem, cu bune si rele. Cu totii avem laturi de care nu suntem poate foarte incantati, eu personal sunt pentru ameliorarea lor, dar poate nu e intotdeauna posibil sau nu in totalitate…cu totii facem greseli si prostii, vazute de noi ca atare sau doar de ceilalti, dar trebuie sa avem suficienta intelepciune si umor sa spunem “e prostia mea si tin la ea”

Din interactiunea mea cu ceilalti, oameni de toate felurile, mare parte mult mai inteligenti si cu mai multa experienta de viata decat mine, care, desi in contradictie cu parerile si actiunile mele in anumite contexte, au sfarsit prin a-mi impartasi punctul de vedere sau cel putin a-l accepta si respecta, am invatat ceva foarte important: ceilalti nu ne judeca numai dupa ce facem, ne judeca in mare parte si dupa ce credem despre ceea ce facem, dupa atitudinea noastra fata de propriile fapte. Daca noi ne asumam riscurile si consecintele atasate, absolut fara exceptie, de actiunile si inactiunile noastre, nu o sa vina nimeni sa ne spuna “pai de ce ai facut asa? vezi ca n-a fost bine?” Sa nu intelegem gresit, asta nu inseamna doar o atitudine goala de continut, nu inseamna ca, daca eu sustin ca ceea ce fac este minunat, ceilalti vor gandi la fel…nu, inseamna ca, daca, dupa ce am analizat ce fac sau vreau sa fac sau chiar dupa ce am analizat retroactiv ce-am facut, ca nu mereu avem mintile cu noi cand facem cate ceva , imi asum intr-adevar, interior, consecintele si ma comport ca atare, ceilalti vor vedea un om care stie ce a facut, de ce a facut si isi asuma ce-a iesit, ca sa zic asa, si, credeti-ma, vor zice : “da, nici nu avea cum sa faca altfel”…asta pentru ca l-au inteles si, evident, nu pentru ca ei insisi ar reactiona similar intr-o situatie similara. Dar cine pretinde asta? Suntem diferiti, avem feluri diferite de a fi, reactii diferite si suntem nevoiti sa acceptam asta in orice tip de relatii.

Revin la ideea ca ceilalti vad in noi ceea ce le aratam, iar noi le transmitem in special ceea ce credem noi insine despre noi, pentru ca e valabil nu doar in interactiunea cu oameni apropiati, ci in general. Daca noi insine stim ceea ce facem, acceptam si ne asumam consecintele, transmitem asta, fara sa vrem, si chiar marea masa de oameni cu care intram in contact, vor manifesta, daca nu aprobare, cel putin indiferenta si lipsa de dezaprobare…asta daca chiar ne intereseaza si o raportare la multime, care totusi, poate fi importanta pentru unii, in functie de contextul social in care traiesc si isi desfasoara activitatea. Mai mult decat atat, atunci cand ceilalti reusesc sa ne faca sa ne indoim sau chiar sa ne schimbam atitudinea fata de o actiune a noastra, inseamna ca indoiala exista deja undeva in interior, nici noi nu eram pe deplin impacati si convinsi de ceea ce facem, fie ca erau niste motive intemeiate sa ne indoim, fie ca era vorba doar de nesiguranta noastra interioara. Doar atunci cand nu ne cunoastem suficient, cand suntem dominati de nesiguranta in ce priveste propria persoana si actiunile noastre, parerile celorlalti ne influenteaza mai mult decat e constructiv, ne adancesc nesiguranta si, in consecinta, ne privam singuri de curajul de a fi noi insine.

Ar fi multe de spus pe tema cercului vicios al increderii in sine…oamenii care nu au incredere in ei sunt primii care se raporteaza numai la parerea celorlalti si, in mod evident, sfarsesc prin a avea si mai putina incredere si prin a cauta si mai asiduu sa placa si sa fie acceptati, facand orice pentru asta, devenind copii fidele ale celorlalti, ceea ce ii face sa dovedeasca si o deranjanta inconstanta, dar nereusind vreodata sa placa intr-adevar si sa-si dobandeasca intr-adevar increderea in ei. Aceasta va fi intodeauna subreda, pentru ca nu se vor raporta la un sistem de referinta cat de cat constant, ci la atatea sisteme de referinta cati oameni cunosc. De-asta insist pe ideea ca increderea in sine determina foarte mult felul in care traim si de ea depind multe aspecte ale vietii noastre, realizari si esecuri pe orice plan si mai ales in planul interactiunii umane. Intotdeauna exista unul sau mai mult calcaie ale lui Ahile in increderea noastra in noi, dar nu exista om care sa nu aiba suficiente motive pentru a avea incredere in sine.

A fi noi insine inseamna, pentru mine, a nu inghiti pe nemestecate nici principiile, conceptiile, regulile deja consacrate, dar nici noul, progresul. Suntem liberi sa alegem din multitudinea de actiuni si inactiuni, de solutii, ceea ce ni se potriveste, fie ca asta inseamna sa actionam conform unor precepte invechite sau sa le respingem, fie ca alegem sa actionam in acord cu idei noi, sa acceptam sau chiar sa respingem progresul, daca nu ni se potriveste. Atat caile batatorite, cat si progresul au doua taisuri, pot avea si consecinte negative, si nu trebuie decat sa decidem pe care din ele ni le asumam, indiferent de motivatie.A fi noi insine poate insemna a fi invechiti, in anumite conceptii, la fel cum poate insemna foarte bine a fi avangardisti sau cel putin open minded in altele si, mai ales, inseamna a ne manifesta aceste conceptii, asumandu-ne ca nu toata lumea va fi de acord cu noi, nu vom fi pe aceeasi lungime de unda cu toti, nu vom fi placuti de toata lumea…Dar ne dorim asta? Nu ar fi oare ingrijorator sa ne placa toata lumea? Oricat am incerca sa ne eliberam de parerea celorlalti, n-o sa reusim niciodata pe deplin si, la fel, oricat am incerca sa debordam de incredere in noi, vom avea momente si chiar perioade in care ne-o pierdem si apelam la ceilalti sa ne ajute s-o recladim…dar e bine sa nu uitam ca, regasindu-ne si oferindu-ne noua si celorlalti varianta reala a noastra, surprinzator, nu vom fi renegati de societate sau respinsi de cei care conteaza pentru noi, ci din contra…

In final, trebuie sa fac o precizare: tot ceea ce am scris prezuma un comportament si niste atitudini in spiritul respectarii celorlalti, a libertatii acestora si pornim de la premisa ca vorbim despre o conduita care sa nu-i afecteze, care nu face rau altora. Consider raportarea la ceilalti si la normele sociale absolut necesara cand vorbim de a nu-i periclita prin actiunile sau inactiunile noastre, iar a fi noi insine nu inseamna sa facem chiar orice vrem si “ni se potriveste”, daca asta ar presupune sa facem rau.