Nu stiam mai nimic despre Will Self la momentul la care am achizitionat cartea Maretele maimute…curiozitatea mi-a fost starnita cand am citit pe mail, in info-ul saptamanal de la Polirom,  descrierea cartii:

“Dupa o noapte absolut obisnuita, adica stropita din belsug cu whisky si condimentata cu droguri, pictorul Simon Dykes descopera ca lumea s-a schimbat radical. Prietena lui, Sarah, s-a transformat intr-un cimpanzeu. Si, spre surprinderea lui Simon, acelasi lucru s-a intimplat si cu restul omenirii. Simon, traind cu impresia ca este „om”, e internat de urgenta intr-un azil de nebuni, unde ajunge in atentia plina de interes profesional a lui Zack Busner, un cimpanzeu alfa cu doctorat in psihologie si o cariera medicala si mediatica infloritoare. De succesul pe care il va repurta tratind acest caz cu totul deosebit depinde daca Zack Busner va deveni cu adevarat una dintre maretele maimute…”

Si mi-am zis: uau! lumea este populata de cimpanzei civilizati si pictorul Simon Dykes este singurul om…trebuie sa fie interesanta cartea asta! Si nu m-am inselat…foarte tare

Odata internat, Simon sufera multiple socuri la interactiunea cu cei din jurul sau,  indiferent ca este vorba de medicii din spital, de iubita lui, Sarah, sau de fosta sa sotie si de copii  lor, pentru ca toti sunt…cimpanzei. In primele capitole ale cartii, nici cititorul nu intelege foarte clar unde este problema, daca artistul este un om ratacit intr-o civilizatie a cimpanzeilor sau este un cimpanzeu cu grave probleme psihice, care se crede om.

Ne dam seama destul de repede ca este vorba de un cimpanzeu aflat intr-o stare de pierdere a perspectivei, de extracorporalizare si, pe parcursul cartii, Simon reuseste putin cate putin sa-si accepte “cimpanzeitatea”, dupa ce penduleaza intens intre realitatea pe care o vede in jurul sau si amintirile pregnante ale trecutului sau uman.

Este un exercitiu de imaginatie provocator intrarea in civilizatia cimpanzeica, cu obiceiuri precum comunicarea exclusiv prin limbajul semnelor, vocalizarea avand doar forma de latrat pentru atragerea atentiei sau de diverse onomatopee ce insotesc semnalarea (din care motiv, telefoanele erau numai pe baza de video convorbire), pupatul in fund ca si forma de salut si de exprimare a respectului (in mod straniu, cel pupat in fund era cel deferent , puricatul reciproc ca si forma de apropiere…exercitiu amuzant de cele mai multe ori, dar si dezgustator pe alocuri in ce priveste niste obiceiuri, din fericire nu multe, pe care prefer sa nu le descriu, nu de alta, dar stomacul meu a fost destul de incercat in momentul lecturarii lor

Autorul inventeaza un limbaj specific, necesar descrierii cimpanzeitatii, ceea ce creeaza o data in plus senzatia ca intri in alta dimensiune si suprinzator, dupa ce am terminat-o, inca imi reveneau in minte expresii din conversatiile cartii.

Self pune un mare accent pe viata sexuala a societatii cimpanzeice care, spre deosebire de cea umana, se bazeaza pe relatii sexuale in public, fara a presupune existenta unui partener stabil, (din contra, o femela cimpanzeu care se concentreaza numai asupra unui partener, chiar si temporar, este de blamat) si pe relatii sexuale in cadrul familiei si al grupului, aceasta fiind o activitate la ordinea zilei. Forma de abuz asupra copiilor, care ii marcheaza la maturitate si din cauza careia recurg la terapie, o reprezinta lipsirea acestora de relatiile sexuale cu parintele de sex opus.

Desi Simon s-a trezit intr-o lume complet diferita din multe puncte de vedere, toate celelalte aspecte ale societatii umane, asa cum si-o amintea, sunt intacte: orase, cladiri, arta, filme, literatura, stiinta, cu mentiunea ca toate au in centru “cimpanzeul” si nu “omul”.

Romanul este, in mod evident, o satira la adresa societatii, pe alocuri reusita, dar nu suficient de coerenta…Nu reiese intotdeauna foarte clar unde bate cu ironia pentru ca porneste uneori de la o paralela interesanta, ducand apoi ideile si imaginile la extrem si neglijand satira in favoarea fictiunii. De-asemenea, multe idei pe care autorul le-a avut pe parcursul cartii, care pareau niste piste de dezvoltat, sunt lasate fara continuare si iarasi creeaza impresia de lipsa de coerenta.

Dupa ce intreaga carte este construita pe comparatia intre civilizatia cimpanzeica si societatea umana, te astepti  la cel putin cateva revelatii in final, dar…pauza…finalul este fara sare si piper, cu atat mai dezamagitor cu cat recunosc ca restul cartii m-a tinut in priza.

In concluzie, ma asteptam la ceva mai mult, la desprinderea unei esente, dar mi-a placut s-o citesc si am savurat amuzata multele detalii despre viata cimpanzeilor civilizati, precum si preluarile gen  filmul “Planeta oamenilor” in loc de “Planeta maimutelor”, “The March of Toreadors” din Carmen devine “The swagger of the Toreadors”, “swagger” desemnand mersul leganat al cimpanzeilor si altele.

Redau in final un dialog intre Simon si terapeutul sau, Zack Busner, interesant prin idei si amuzant prin limbaj:

Busner isi freca botul de cel al lui Simon si ii transmise:
– Pai, mai indica-mi o data cum e in lumea ta. Oamenii sunt, desigur, monogami [huuu]?
– Pai, nu, nu tocmai. Asta e norma culturala dominanta in cele mai multe societati occidentale sau influentate de Occident, dar in alte parti poliandria si poligamia sunt inca practicate…
– Inteleg. Deci occidentalii privesc aceste obiceiuri sexuale ca pe ceva mai primitiv, intr-un anumit sens [huuu]?
– Intocmai.
– Dar, Simon, [gru-unnn], toate parteneriatele umane dureaza o viata [huuu]?
– Nicidecum, nu, nu. Oamenii intra in aceste relatii unul cu celalalt pentru tot felul de perioade de timp. Exista uniuni care pot dura multi ani si parteneriate care se termina dupa cateva zile sau saptamani.
– Iar principiul de organizare al acestor cupluri ramane [huh-huh] fidelitatea? Drepturi de imperechere exclusive [huuu]?
– Da.
– Si sunt respectate [huuu]?
– Nu neaparat.
– [huuu] ?
– Pai, evident ca atat masculii cat si femelele ajung sa se imperecheze in afara relatiei…se intampla tot timpul.
– Iar aceste imperecheri exogam sunt toate intentionate [huuu]?
– As semnala [h’h’hee-hee] ca nu. In multe cazuri sunt involuntare, chiar instinctive. Tendinta oamenilor spre inconstanta pare la fel de dominanta ca si nevoia de stabilitate.
– Dar, Simon, semnalezi despre multe parteneriate si, in ciuda lor, despre imperecheri exogame sustinute. Arata-mi daca gresesc, dar mie mi se pare ca seamana destul de mult cu ce fac cimpnzeii [huuu].
Simon trebui sa recunoasca: batrana maimuta avea intrucatva dreptate.