Dragostea si memoria
De cate ori nu ne-am dorit sa stergem cu buretele din mintile noastre ceva neplacut sau pe cineva care ne-a facut sa suferim?!
Recunosc ca am avut momente cand as fi vrut sa existe o pastila pe care sa o iau si sa uit complet anumite momente din viata mea, sa nu ma mai doara nimic si sa sterg evident si orice consecinta a lor asupra mea.
Dar, daca nu ar mai fi memorie, nu ar mai fi dragoste? Nu este dragostea dincolo de consideratiile rationale?!
Atunci cand te indragostesti, nu analizezi daca persoana de care te-ai indragostit este frumoasa sau inteligenta sau mai stiu eu cum…nu, doar simti…si, chiar daca observi si iti spui ca, nu numai ca nu are calitatile pe care le cauti, dar mai are si niste defecte care te deranjeaza, degeaba…tot simti.
Mi-am amintit de Garabet Ibraileanu : “nu iubesti o femeie pentru ca are calitati, ci are calitati pentru ca o iubesti” si “atunci cand poti spune pentru ce iubesti o femeie, nu o iubesti cu adevarat” 
Atunci cand suferi si ai vrea sa uiti, sa nu mai stii ce-a fost, ca sa poti trece mai departe, e uitarea in sine suficienta?! Poti trece peste o iubire doar uitand?
Anumite lucruri probabil chiar trebuie sa se intample, pentru ca asa o fi scris, pentru ca e nevoie sa se intample pur si simplu pentru ca efectele lor, desi departe de ce credem atunci cand se intampla, sunt importante pentru noi…dar, daca te opui, daca alegi sa sari peste, nu se vor mai intampla?!
Lasand la o parte forma extrema a unei pastile de uitare, ni se intampla deseori “sa uitam” sau mai bine zis sa vrem sa uitam si sa reusim, macar temporar, sa comandam creierului uitarea, ignorarea unor momente…si?! Consecinta cea mai fireasca este revenirea acelor momente si a sentimentelor in forma mult acutizata de fierberea sub presiune la care le-am pus cand ne-am comandat “uitarea”…
Probabil ca, asa cum exista un algoritm firesc atunci cand se nasc si cresc sentimentele, la fel trebuie sa fie necesar si algoritmul stingerii lor si, daca nu-l lasam sa parcurga toate etapele, revenim in acelasi punct.
Si eu pornisem postarea asta dorind sa scriu despre un film care insa m-a aruncat in atatea ganduri ca sunt inca imprastiata intre ele
Uitarea asta artificiala pare a fi de mare ajutor pentru Jim Carrey si Kate Winslet in Eternal sunshine of the spotless mind. Fiecare il elimina din creier complet pe celalalt, amintirile despre cum s-au cunoscut, ce-au simtit si orice are legatura cu ce-a fost intre ei…
Mai departe…live happily ever after fiecare pe drumul lui?!
Va las pe voi sa descoperiti, vizionand filmul asta care chiar mi-a facut creierii funda pe niste teme pe care le rumeg de mult…
Daaa, superb filmul! Îl am pe dvd şi cînd şi cînd îl mai pun să-l văd. Şi apropo de amintiri. Mai e un film mişto pe tema asta: The Final Cut cu Robin Williams
Cît priveşte iubirea pentru o femeie, cam are dreptate Ibrăileanu. Cînd îţi place şi iubeşti o persoană pur şi simplu, fără să cauţi motive anume, atunci se cheamă că iubeşti cu adevărat.
si eu l-am vazut si l-as mai revedea
tema e geniala, actorii intra perfect in pielea personajelor
dragostea chiar nu se poate sterge asa usor, dincolo de memorieramane undeva ascunsa in interior si rabufneste uneori
si da sentimentele sunt cele care creioneaza calitatile
mi-a venit in minte acum modul in care clementine isi schimba culoarea parului in functie de etapele relatiei
Nu știu dacă am văzut sau nu filmul. Nu prea am răbdare să urmăresc filme sau trebuie să extrem de interesante (din pctul meu de vedere, normal) ca să le urmăresc. În schimb sunt total de acord cu tot ce-ai scris și mă bucur că mai sunt persoane care care gândesc așa, pentru că am fost de multe ori întrebată, contrazisă și criticată: ˝cum poți să spui că simți, pur și simplu, nu se poate așa, trebuie să existe un motiv..˝ Unii nu înțeleg că nu poți alege ce, cum și pentru cine simți. Că-s bune sau ˝rele˝, sentimentele intervin fără să te întrebe dacă vrei sau nu. Uitarea pentru că așa ai vrea.. nu există. Trebuie parcurse toate etapele până ajungi într-un final, nu la uitare, ci la acceptarea a ceea ce trăiești sau ai trăit.
@Saturnianul: Nu l-am vazut pe cel de care zici, dar o sa-l caut
Nu numai ca nu cauti motive, dar, fara sa le constientizezi neaparat, esti convins ca ai toate motivele s-o iubesti 
)
@lemondegala: interesanta remarca referitoare la culoarea parului
am fost intrigata de schimbarile astea, dar nu am cautat semnificatia. Cu siguranta am sa revad acest film si atunci o sa fiu atenta la culori 
@feeria: am vazut filmul, se numeste 50 first dates
si, intr-un stil mai funny, reda aceeasi idee ca dragostea depaseste limitele concrete pe care ni le impunem noi sau ceilalti 
@rose: sper ca e ok sa-ti spun asa ca e prea lung tot numele
Atunci cand simti, pur si simplu, simti…si ma enerveaza si pe mine oamenii care ii judeca pe altii pentru ceea ce simt. Exista insa, dupa parerea mea, niste limite in a actiona bazat pe ceea ce simti, astfel incat sa nu-i ranim pe altii doar pentru ca…simtim… Dar nici n-o sa reusim vreodata sa nu mai simtim doar pentru ca altcineva ne spune "vai, dar cum poti sa simti asa ceva" sau pentru ca ne impunem sa nu mai simtim.
Cat despre uitare, perfect de acord: nu uitarea este solutia, ci acceptarea, atunci cand poti sa te uiti in urma si sa zambesti, inseamna ca ai acceptat
Vreau sa iubesc, sa sufar ! E cel mai terapeutic sentiment.
Vreau sa iubesc … cum scriam candva pe la inceputul anului … acea Floare de Colt din stancariile muntilor, pe care stiind ca n-o pot lua acasa, sa fiu mistuit de dorinta de a o revedea anul urmator. Aceasta este iubirea adevarata, dupa parerea mea. Cei care rup floarea, n-o iubesc cu adevarat. Acestia se iubesc mai mult pe ei.
@pheideas: vrei asta numai pana cand esti devorat de o astfel de iubire
Dar ai dreptate: asta e iubirea adevarata 
Poate e impropriu spus adevarata…poate e doar singura forma de iubire in stare pura si singura care are sansa sa dureze cat tine…din fericire sau din pacate…
Cand am inceput sa-ti citesc postarea chiar ma gandeam la filmul ala. Si banuiam eu ca despre el vrei sa scrii, desi, cand ai ajuns la Ibraleanu, recunosc, am inceput sa am indoieli.
Si 50 first dates e misto, l-am vazut de vreo 2 ori, si cred ca l-as mai vedea. Imi place de amandoi
@afreuda: banuiai tu, dar brodarea mea pe diverse teme nu se mai termina
asa cum spuneam si in postare, filmul mi-a dat de gandit nu doar mult, ci la multe 
Filmul nu l-am văzut încă, dar e pe listă
Despre uitare … Hmmm. Mi-am pus şi eu uneori întrebarea cum ar fi să funcţioneze şi creierul nostru precum computerul "Delete" apoi "Empty recycle bin". La nervi, furie şi durere maximă, spunem că ne dorim asta. Dar tocmai pentru că nu am putea şterge doar anumite momente şi amintiri (alea rele şi dureroase), ci am şterge tot, eu prefer să nu fiu computer. După o relaţie ciudată, finalizată urât şi mitocănesc, mi-a zis o prietenă "nu-i aşa că ai vrea să uiţi ultimul an jumate?". E, bine, NU! Pentru că eu în ce s-a întâmplat am fost sinceră, am iubit că aşa am simţit, dacă l-aş şterge pe el din memorie pentru mizerii şi durere, nu m-aş anula şi pe mine în acelaşi timp? Cine îşi permite să-şi anuleze chiar şi o zi din viaţă? Eu nu 
Mie mi s-a intamplat odata sa iubesc atat de tare incat cand a survenit despartirea am uitat complet aceea persoana.Cred ca instinctul meu de auto-aparare a lucrat perfect.Dupa aproape o saptamana in care am suferit exact ca un caine incoltit de hinghieri, m-am trezit si am constatat ca nici macar cum il cheama nu mai stiu.Ar trebui sa ma crezi ca fac eforturi mari de tot sa imi aduc aminte, dar habar nu am de ce nu pot.Tot ce imi aduc aminte este suferinta… dar si ea s-a estompat in timp.Cred ca a fost prima si ultima oara cand am iubit atat de tare.
O sa incerc sa caut si eu filmul… se pare ca este bunicel daca ti-a sugerat ideea acestui post.
@LiaLia: orice moment pe care l-am trait face cumva parte din noi si are un aport la noi, asa incat iti dau dreptate: nu mi-as dori si nu mi-as permite sa-mi anulez nici o zi din viata, oricat de greu ar fi uneori
@sufletica: interesanta experienta…am trait experiente similare de autoaparare prin "uitarea" sentimentelor si a senzatiilor, dar nu chiar la modul la care spui tu…si oricum, la mine n-a functionat decat, asa cum spuneam in postare, in sensul ca sentimentele si-au luat revansa dupa ce au fiert la foc mocnit, neconstientizat de mine
te intreb si pe tine: ce faci cand cunosti raspunsurile deja, esti o fiinta rationala, dar sentimentele te fac vulnerabil… stii ca va trece timpul si intesitatea durerii de a accepta situatii care nu pot fi schimbate se va atenua…dar pana trece "acel" (nu se stie cat)timp cum induri? lectiile de parapanta or fi bune? ha, ha, tu ce parere ai?
@sasha: de obicei cand stii raspunsurile, e putin mai usor…e adevarat, durerea nu trece imediat, dar e mai usor de indurat…Incercam sa-mi amintesc cum am indurat, dar nu imi amintesc ceva concret, pur si simplu oscilam intre a ignora durerea uneori si a o accepta alteori…nu cred ca exista o reteta general valabila, insa cred ca exista o mare legatura intre durere si raspunsuri…atunci cand am avut toate raspunsurile si le-am acceptat cu adevarat, durerea s-a estompat pana la a disparea…
Parapanta?! La ce bun?! Nu te simti deja ca si cu parapanta traind si mai ales suferind?
Tot ce ni s-a intamplat, chiar daca e foarte dureros, ne-a facut ceea ce suntem azi. E bucatica din noi si nu putem renega o parte din propria fiinta.Si iubirile impartasite, si dezamagirile, si ranile, si cicatricile ne apartin.
Foarte adevărat
Pingback: La plimbare prin blogosferă (33) | Rontziki